Unidimensionalitatea ghilotinei din hîrtie

Nu cred că hipertextul a fost inventat, doar a fost denumit. Mulţi dintre cei mai înfocaţi adepţi ai Internetului îmi seamănă teribil de mult cu refuznicii. Ciudată este doar modalitatea de a discuta despre ceea ce nu este încă la nivel de substantiv comun. Argumentele ciuntite de părţi vitale împiedică în fapt dialogul. Cam aşa se poate defini starea de graţie a unei Românii atinsă doar de Web.

Unul din locurile comune este Biblioteca din Alexandria. Mai precis teorema imposibilităţii arderii, ca şi cum distrugerea ar implica numai incendiu şi nu ar fi însăşi posibila noastră extensie sinucigaşă. Pe de o parte preamărirea, iar undeva în opusul afirmativului fără menajamente, pleoapa închisă a criticului ce habar nu are cum arată obiectul în sine. Între cele două taberi, a tăbărî, tăbărîre, terenul pustiu al unui dorit şi necesar echilibru.Cartea virtuală, cartea electronică, cartea pe hîrtie, cartea normală, cartea de luat în pat. Lista enunţurilor inutile. Cartea nu are legătură directă cu reprezentarea în vreun fel sau altul. Hîrtia, ecranul, plasticul, biţii sunt doar materiale pentru construit interfeţe. Complementaritatea este cuvîntul potrivit. Literatura este o problemă de acces. Arta este o problemă de reprezentare. Şocul întîlnirii cu Victoria de la Samotrace coborînd scările unui Luvru dezordonat este posibil într-o virtualitate mult prea scumpă actualului deceniu. Dar a citi poezie, cînd oricum nu ai parale să cumperi cărţi relativ scumpe, e mai aproape de voinţa de a cuprinde. Un e-Homer este mai aproape de adevăr sau de cum ne închipuim ca ar fi fost. Multimedia dă un alt soi de marmură de cioplit poeme. Sau chiar dălţi, mostre sau la ce mai poate folosi un drag&drop.

De scris vom scrie în curînd la acest obiect numit PC. Calculator personal. Computer, dacă vreţi. E acelaşi lucru. Se poate varia, dar e tot aia. Esenţial este accesul, nefrica, neteama, neorbirea. Nimeni nu desfiinţează nimic. adăugăm fiinţei noastre modalităţi de funcţionare şi timp. Calcul sumar al timpului necesar copierii citatelor. O poezie e bună pe ecran şi la veioză. Dacă vrei, dacă nu ai impresia că există o coaliţie ce vrea să te fure.Avem nevoie de o sumă de valori. Naţională, locală. Nu găsesc al treilea atribut. Înmagazinarea. Nu cred că o defilare cu surle va dărâma Ierihonul unei birocraţii. Aşa cum nu sunt în stare să admit că nimeni, dar nimeni din zona guvernamentală, nu este în stare să mişte pentru a da un sprijin celor care totuşi s-au apucat de ceva. Fără parale. Fără pomana medaliilor, diplomelor sau recunoaşterilor oficiale. ba chiar uneori în bătaia mitralierelor cu gloanţe de hîrtie. Calculatorul este o maşină de scris mai evoluată. Nu prea. E ceva mai mult. Hai sa-i spunem o unealtă complexă. Mulţi ignoră capacitatea de a punctualiza distanţele. Ei şi ce dacă, vor zîmbi acru şi vor perora doct că Cezar nu ar mai fi scris Comentariile în această e-epocă. Determinismul papirologic. Nu mă strădui să le argumentez. Cine nu vede poate fi îndreptat. Cine nu vrea să vadă râmîne agăţat de lama hîrtiei ca repetiţie. Interfaţa are doar rolul de mijlocitor şi uneori de colector de fonduri. A pune la zid numai pentru că un obicei este luat drept act cultural este un mod ciudat de a vrea.

Întrebare. Cîţi critici sunt dispuşi să participe la luarea deciziilor de publicare în variante electronice? Răspuns. Prea puţini. Întrebare. Câte reviste “normale” sunt dispuse să facă efortul de a prezenta cărţi virtuale? Răspuns. Prea puţine. Se poate spune că accesul la legături de Internet este încă prohibitiv financiar. Poate. Problema este de bunăvoinţă. Există modalităţi de a împaca varza cu lupul. Trebuie bunăvoinţă. E necesară. Are cineva idee cîte situri sunt dedicate poeziei? Foarte multe. Dar cîte din ele au valori? Extrem de puţine. Democraţia Internetului dă dreptul la autoexhibare. Echivalent pentru literatura sau textele publicate “clasic”. Ai parale publici. Nu? Stai şi aştepţi o minune. Valoarea este neimportantă. Debuturile valoroase şi mai rare. Inexistenţa Ghepardului. Web-ul poate să dea şansa, cu condiţia ca un critic puternic să dea girul. Altfel acumulăm nonliteratură. A se vedea mormanul de situri accesate de grafomani. Implicaţie imediată. Internetul nu are valoare. Cine să îi dea valoare? Ici colo, insomniacii.

Poveste. Mă înscriu pe un sit dedicat romantismului. Îmi permit să atrag atenţia unui adolescent că textul emis este prost. Sunt eliminat. De ce? Banal. Nu eram suficient de romantic pentru a înghţi pe nemestecate aberaţii cu pretenţii de panseuri. Tot aşa de adevărat e faptul că alteori, în alte locuri mi s-au acceptat criticele.Dar problema rămâne. O societate fără Internet va să zică că nu le are. NU le are cu… Revin la cartea virtuală. La cartea în sine. Orice reprezentare, inclusiv cea pe hîrtie este o imperfecţiune, mai ales dacă foloseşti o hiper-legătură.  La fel cu notaţia cifrică a sublimului număr π. Dar imperfecţiunea electronică are două avantaje. Unul este aproximarea cea mai aproape de închipuirea autorului, de voinţa sa ca supremă estetică. Al doilea este paraua. “Domnilor, este cea mai ieftină imperfecţiune”. Mă autocitez. Sunt undeva la mijloc. Uneori ajung la mine şi cărţile cărţi, ca să spun aşa. Le citesc. O să iau o foarfecă şi o să lipesc fîşii în articolele mele din calculator.

Va fi un Rich Text Format. Iubito, trăiesc revelaţia ghilotinei din hîrtie.