Barocul de pe tarabă

Cum nu ai citit Llosa? Nu ai fost la lansarea volumului lu’… ăla… cum îi zice? Nu cunosc vreun autor care în imensa-i superbie să refuze calm sau cu dispreţ valurile amăgitoare ale publicului. Mai precis nu cunosc concret, fizic, enumerat la vreo paranghelie. Aşa din ceva istorie, puţină câtă ştiu, ar fi Un cavafis, Un lampedusa, Un… şi aici lista mi se opreşte-n gât. Nici mie nu-mi displace un mesaj venit de oriunde în care să scrie ce mult i-a plăcut cititorului necunoscut cartea mea frumoasă „cinste…” Dar eu mă opresc aici. Nu din dispreţ şi nu din importanţa-mi.

Structural sunt un ludic, un om de agoră, un individ pentru care spectacolul făcut cu sine e ca aerul. Idei despre cum ar trebui abordat publicul am, slavă Domnului. De un exemplu ce ar fi dacă aţi vedea pe stradă un om recitând lângă o roabă cu cărţi? V-ar plăcea? Sunt sigur. Aţi cumpăra tricouri cu poezii pe ele? Mai mult ca sigur. Mai am şi altele. Revin la căutatul, captatul, atenţionarea publicului. De ce? Ca să ştie că exist. Nu afişe minuscule, nu mici interpelări parastatice la un minim post de televiziune sau manifestările pro-marihuana ale unui avorton. Altceva. Ştiu că nu ştiţi. Ştiu că în mormanul de informaţie silnică şi zilnică o ştire minusculă despre un domeniu „minor”, cum ar fi poezia, se pierde, este de fapt strivită de grabă.

Deci eu, poetul trebuie să vin, să vă bat la uşă, să dau buzna în casă. Desigur, dar poate nu am timp. poate trăiesc într-o lume aiurea în care speranţele zac într-o baltă de boemie sepia ce dă bine la biografia postînhumatorie. Mi-ar trebui un „manager”, un impresar, un agent ca ana maria prodan, care să tragă turme de editori după el cu deştu’ arătând spre geniul meu indubitabil. Cum fotbalist nu sunt şi nici agentul super deştept nu s-a găsit rămâne să mă întâlnesc cu prietenii şi să ne mângâiem pe creştet. Tu îmi faci mie, eu ţie, noi lui. Mde. Aş putea intra într-o teorie generală a „marketingului”, dar întrebarea care se pune sau cea care ar trebui fi pusă este qui prodest? Necesitatea de poezie, de literatură, de artă nu este imediată. Trebuie făcută reală. Concretă. Altfel vorbim degeaba. Agora poeziei nu există. Trebuie creată. Cum? Cu fantezie şi în ton cu secolul.

În orice caz. mersul pe la înalte porţi cu basca-n mână e pierdere de vreme. Poţi obţine cel mult oscioare. Nu acesta este scopul. În nici-un caz. Ce ar fi dacă ne-am închiria o tarabă în piaţă? Printre legume mii şi roşii făclii? Ar fi o ideea bună!