scriituri pe faţa de masă

o limbă tristă şi un gland nelins…
s-o facem, doamna mea, cît mai destins…
salteaua o s-o dăm la macerat
cu iz de unghie înflorită-n cald
apus de ce-o rămîne după noi:
un sac de vorbe din acide ploi.
o să te iau vîrtos de ceafă doar
să te privesc ca pe un ultim dar
să te cunun şi sa te istovesc
de ani, de umbră şi de lemn cîinesc
în care am ciopli dac-ar fi loc
istorii şi amoebe de noroc…
zîmbeşte dar, cum nu mi-ai mai zîmbit…
pesemne am să uit că ne-am murit.