toleranţa la breaslă…

…tagmă sau cum vreţi voi să-i spuneţi. povestea anterioară e doar vîrful icebergului unui domeniu unde crucişătoare, cotidiene, românii, gardieni, jurnale, zile, gânduri, adevăruri sau alte realităţi îşi dau cu părerea despre una, alta.în zece ani de zile, de cînd am sărit pîrleazul de la a face la a descrie, am vazut şi nu mi-am crezut urechilor diverse ipostaze ale angajatului la presă. evident există şi ziarişti, altfel ar fi chiar jalnic şi discuţia nu ar avea rost. problema ridicată de unul din comentatorii articolului precedent e simplă. ce faci tu, ziarist, cînd alături de tine defilează analfabeţi. pe de o parte acţiunea misionară de a-l lua de-o parte şi a-i spune că e sănătos să pună mîna pe carte, informaţie şi ceva date de referinţă, pe de alta a aplica dictonul cu ridendo. e o alegere şi o discuţie. evident opţiunea “îţi umflu capul de pumni” e valabilă pentru mineriade şi a-l lămuri pe un cosma că, indiferent cine la instigat, rămîne un criminal, e pierdere de vreme.

cred, alegerea mea, că a doua variantă e cea justă din două motive. primul e desolidarizarea de o atitudine răspîndită în tagmă prin care aterizarea asigură şi informaţia. am asistat în decursul acestor ani la un număr impresionant de derogări de la profesionalism. o fătucă de la un ziar naţional care primise o listă cu întrebări din care nu pricepea cuvintele şi care iesise pe hol să dea telefon la redacţie ca să afle ce mai poate chestiona. un tînăr imberb ce a insistat în prostia neagră cu o cestiune unde era evident că nu primeşte răspuns pentru simplu motiv că omul nu era dispus să-şi rişte poziţia. veşnicele şi stupidele “care este cifra de afaceri?” şi “care este profitul în românia?” puse reprezentanţilor marilor companii transnaţionale an de an ori de cîte ori îşi prezintă bilanţul. lista e lungă şi am dat doar cîteva exemple de jurnalism prost.dacă ar fi doar prost tot ar fi ceva. pe mine mă înverzeşte agresivitatea celor care au învăţat undeva la vreo şcoală autohtonă că asta e calea spre succes. am văzut şi subiecte inventate, senzaţionalul creat artificial sau bazat pe celebrul off record. disjuncţia între titlu şi subiect mi-am lămurit-o deja de cînd am citit într-un ziar, care e departe de a fi considerat tabloid, “ilie năstase a fost jefuit în plină zi”. de-abia revenisem în românia şi nu-mi venea să cred că a fura basca tractoristului ilie năstase e ceva demn de prima pagină. doar titlul era. restul era gunoi. agresivitatea, parvenitismul cu orice preţ, găina cu vacile de aur şi alte bazaconii îmi repugnă. e adevărat că sunt comerciale, dar în acelaşi timp vezi defilînd pe sticlă autorii docţi ai dejecţiilor respective împăunaţi cu tot soiul de foncţii şi care-ţi dau lecţii de civism educaţie alea, alea.al doilea motiv este unul ce ţine de propria-mi experienţă. am învăţat că atitudinea umană, era să spun bărbătească, cea mai greu de asumat e responsabilitatea unei greşeli. e foarte dificil să spui “am greşit”, dar e mult mai simplu cînd eşti fără replică să ataci persoana. fizic sau verbal. violenţa nu e ultimul argument. nu e argument. punct. un exemplu numeric. aveam o părere bună despre cioroianu. nu ştiu de ce. pesemne că auzindu-l rar nu am putut avea ocazia să-i observ găunoşenia. la emisiunea finală cu cei mai români de pe tvr l-am văzut stupefiat pe individ dîndu-şi doctoratul în lipsă de umor şi băţoşenie. nu numai că a luat-o pe arătură încercînd să-i replice lui andrei gheorghe, nu tocmai preferatul meu, dar nici măcar nu şi-a dat seama că spune prostii derivînd în atacuri la persoana lui gheorghe, air nu la ce spunea acesta.vorbeam de experienţa mea. eram printr-a unşpea. publicasem în revista liceului două poezii. primesc o scrisoare de la o fătucă unde aceasta naiv vroia să mă cunoască spunîndu-mi că are vreun metru optzeci. ţanţoş şi prost, nimeni nu-i scutit, m-am dus la profesoara de romînă la oră citind şi făcînd mişto. mde, asta mi-e firea spuse scorpionul. doamna profesoară, spun asta cu tot respectul de pe lume, m-a făcut albie de porci ironizîndu-mă şi evidenţiind mitocănia. am învăţat ceva. am reuşit să spun “am greşit”. ce ar fi trebuit să fac? eram în floreasca. prietenii ştiu ce-i aia. să sar la bătaie? mde.am citit cu încîntare duelul public între arghezi şi barbu. erau confraţi, nu? poeţi. conform unor criterii de pseudobunsimţ ar fi trebuit să-şi spele rufele acasă la o cafea. nu am nimic împotrivă ca adversarul de moment să-mi răspundă spiritual. poa’ să facă mişto de ce spun, mai ales dacă are dreptate. dar dreptatea nu e o urmare a pumnului decît într-o zonă pe care am depăşit-o de mult. chiar dacă ăsta ar fi un criteriu ce mîndrie ai să dai într-un om de peste cinzeci de ani numai că ţi-a arătat că eşti prost pregătit? o fi pentru unii, pentru mine nu. iar despre intimidare sau alte bazaconii de astea ţin să-i atrag atenţia agresivului că la viaţa mea am făcut ceva război la propriu, air nu m-am jucat la paintball. cel mult va obţine o cameră pe banii statului.

în toată această tevatură, fac caz pentru că este un caz, putem vorbi şi de o extrapolare. dacă într-un domeniu la care mă pricep oarecum, fără să fiu un pico, există informaţii cu pluta pe care pot să le decelez, oare nu aşa e în orice domeniu? atunci de ce citim presa? ce să aflăm? în capul meu a citi un ziar înseamnă a mă informa în primul rînd, a citi opinii care să-mi spună cam unde ne ducem şi a găsi lucruri interesante despre care nu am habar şi nici pregătire. dacă iau drept bună o informaţie căreia nu-i pot stabili valoare de adevăr, atunci? aici e baiul. un om cu eticheta de jurnalist nu numai că va percepe eronat fenomenul, dar îl va şi transmite distorsionat. atunci cum să nu mă revolt cînd cineva spune că a venit să înveţe? ce? într-o conferinţă de presă, mai ales în ceva specializat, nu ai ce să înveţi. ţi se va vorbi chinezeşte. nu numai că mă faci pe mine de rîs, ca profesionist, ci discreditezi o întregă breaslă. nu de puşine ori am auzit “au venit ziariştii să mănînce. presa e flămîndă!” îmi pare rău, dar s-a creat părerea că mulţi vin să ia o şpagă. nu am cum să fiu respectuos cu ei. nu am cum să fiu binevoitor. iar după ce mai mă şi ameninţă cu bătaia, nici urmă de înţelegere sau milă. avea ocazia să vină şi să vorbescă civilizat. în general sunt sentimental, chiar dacă nu par, şi ţin la oamenii care vor să înveţe. agresivii neandertalieni îmi repugnă.

nu sunt solidar cu breasla sau tagma în general. aşa cum nu am înţelegere pentru pedeapsa colectivă, nu am organ nici pentru solidaritatea cu orice preţ, iar cu băgatul în seamă am să o fac cît încă-s viu.