ţara caselor moi

o dată
     când veneam şi de fereastra vagonului agăţam speranţe unghiuri 
     drepte şi o posibilă discontinuitate a drumurilor îmi trecu 
     prin faţa dorinţelor un acoperiş ce lua forma ploilor sub care 
     trecuse colţurile se borţoşau sub greutate oamenii aveau 
     cenuşă sub piele şi în general în compartiment nu mai zâmbea 
     nimeni deşi am fi aşteptat eu încă nu venisem din totul şi 
     speram că numai urechile mele îşi auzeau cuvintele dintr-o 
     dată clare înţelesurile se desluşeau de la sine neputând să 
     mă ascund sub limba mea de lapte copilaria era doar un 
     vis mestecat îndelung îmbibat cu saliva dulce a distanţei am 
     întrebat pe cei cu care venisem ei nu plecaseră nicunde doar 
     îşi strânseseră poveşti de uimire pe care nu le vrei ale tale că 
     doar dincolo sunt oameni reci şi închişi despre zgomotul de 
     afară şi n-au ştiut ce să-mi spună doar nu era nimic şi-mi ţipau 
     în faţă coapsele lungi ale fetelor în rochii de plastic şi rimel ieftin 
     ridurile pe care nu le vazusem sub sărutul tremurat şi m-am întors 
     la geamul pe sub care casele se lăţeau îmbibate 
     de moale