blatul

nu, nu e o reţetă. e vorba doar de paranoia naţională a blaturilor indiferent de domeniu. am încetat să mă mai uit la liga lui mitică de ceva vreme, nu de lata, dar am şi treabă, iar cu nervii nu stau aşa de bine ca să-mi permit să-i stric pe politică, fotbal, tocşăuri şi alte bălării. îmi e de ajuns faptul că stau într-un oraş poluat, nesimţit, printre oameni ce dau cu declaraţiile-n populaţie, iar faptele… mă rog.
oricum perioada e aglomerată, fu summit, e liga şi vor fi locale. balamucul e în toi, iar paranoia creşte odată cu numărul de subiecte “fierbinţi” pe metrul pătrat. discuţiile sunt vîrtoase şi ipotezele de lucru fantastice. se spune că românul e poet, dar aş zice mai degrabă că e sefist. în aproape douăj’ de ani de democraţie pe lîngă alte nereuşite fundamentale (drumuri, educaţie sau sănătate) românul stă şi pune botul la orice scenariu fantezist i se propune. nu e vorba numai de distinşii consumatori de otv, dar şi de oameni pe care i-ai bănui cu scaun la cap. asculţi prin metrou sau în autobuz, la birou sau la cîrciumă, în parc sau aiurea, tot soiul de aberaţii.
de unde ni se trage am putea să ne întrebăm, că poate ne facem bine. părerea mea e că totul vine din lungul şir de ţepe, eludări de lege, descurcăreli, aranjamente, strategii, invidii, cioace, în general din comportamentul nostru faţă de lucruri care nu sunt de privit cu un zîmbet superior cum ar fi legea. “unde-i lege, nu-i tocmeală.” e unul din citatele cu care ne dăm înţelepţi. cum să nu fie tocmeală? e şi încă la greu. uitaţi-vă pe cine admiră românul. veţi vedea pe locuri de frunte toată “spuma”, era să spun pleava, cea vestită. în primul rînd escrocii, ipocriţii, mincinoşii, iar ceva mai în spate ăia care au şi pete albe. ne inundă televizoarele pentru simplu motiv că sunt vandabili. în particoler, românul strîmbă superior din nas, dar se-nghesuie să discute ce debitează “vedeta”. atunci vine supralicitarea, iar “distinşii” nu mai fac faţă la atîtea apariţii mediatice. îşi mai permit să dea cu tifla, să plece aroganţi, să aibă pretenţii. bravo lor. legea cererii şi ofertei. pardon, oferţii.
admiratio in integrum ca spă fie masa bogată. ne-nghesuim să căscăm gura la aberaţiile lor şi a doua zi discutăm. “ai văzut ce zice? ce chestie!”… după atîţia ani de mari ţepe românul pune botul la orice. nu-şi cere dreptul pe căi normale, aş zice eu, din  cauză că justiţia sau dreptatea e şi ea o formă de sf. dar dacă ar fi corectă? sunt cazuri în care e. nenorocirea e că unii nu cred, laţii se vînd sau îşi vînd pînă şi copii. dacă a marcat domnu’ ministru paraua, te bat de-ţi sună apa-n cap, de dai pe goarnă ca a dat peste tine cu maşina. euroii să trăiască! pentru un partid cu nume istoric şi ideologie căpătată la un schimb de caltaboşi, nu contează că un membru marcant îi face de rîs, e taman bun de cadindat. pentru alt partid cu state în ilegalitate şi rămas acolo, declaraţiile sunt pentru fraieri, iar noi una spunem şi alta fumăm. pentru un nou partid faptul că o elegantă turnătoare s-ar da de ceasul morţii să revină pe “scena” politică nu are prea mare relevanţă morală. un preşedinte populist amestecă lucrurile în aşa hal pentru că profită de modul sentimental al alegerilor la români. un prim-ministru ţeapăn precum ipsosul neuronal cu care l-a-nzestrat natura găseşte argumente pentru orice schimbare de macaz ştergînd azi cu nesimţire ce a declarat ieri. un ministru de externe, numa bun de gigolo într-un sat, se face că obrazul e un soi de toval, numa’ bun de tălpi. bor nu zice nici pîs unui finanţator care amestecă cele sfinte cu număratul mîrlănesc al banilor. atunci cum să nu pui botul cînd de atîta amar de vreme i-ai ales şi nu i-ai sancţionat niciodată. cum să nu pui botul cînd avînd douăj’ de ani eşti căzut în admiraţie la vederea unui merţ, proprietatea unui infractor de drept comun. “s-a descurcat”.etc.
nu cred că această societate are vreo şansă normală. cred în schimb că dacă cei plecaţi se vor întoarce masiv nu vor mai suporta aproximările şi vor lupta, chiar dacă e greu şi rezultatele nu sunt imediate.