rîsul public

cel mai bulversant lucru în scandalul vadim+bucureci+mihaiu+tvr au fost rîsetele audienţei. înjurătura aplicată generos şi suitoarele octave ale imprecaţiilor nu au făcut să se suie adrenalina în indivizii ce asistau la spectacolul vomat de Vadim Corneliu Tudor. au rîs parcă era un concurs de poate pe tema “hai sictir”. mirarea e de fapt retorică. ratingul audienţelor în românia îl fac Jiji, Păunescu, Vadim, tripleta din aur de trompetă de la antena 3, Ciutacu sau Mircea Badea. nici măcar subiectul nu mai e interesant. smechereala, găselniţele, flegma verde a nesimţiri, cam astea sunt ingredientele din care se fac banii. asta se vinde vor spune specialiştii. poate. mai apare cîte un rătăcit despre care aveai o impresie bună şi se dă admirator al gunoiului mediatic. altfel toţi în parte condamnă la greu situaţia deplorabilă din românia.

comercial vorbind e simplu să faci personaje din cei de mai sus, mai greu e să te abţii. mai greu e să treci de facil, de umorul imediat oferit din belşug de cei de mai sus. foarte greu e să nu te uiţi nici măcar cînd sunt luaţi la mişto. ridendo e o utopie. obrazul lor e mai gros decît asfaltul lui Videanu şi nesimţirea infinit mai mare decît numărul bordurilor lui. dar ce te faci cu obiectul la indemînă? rîzi uşor, ne mai luăm de liiceanu, ne dăm morali cu “tagma jefuitorilor”, băgăm un “are şi ăla dreptate” şi uite-aşa am ajuns de partea care trebuie. m-a întrebat cineva ce-i rău dacă scrii la felix la foaie. “nimeni nu-mi spune ce să scriu.” parcă suntem copii. notorietatea, multă puţină care o ai, îl va ferici. nu eşti malign, nici atît de periculos pe cît crezi. periculoşii dispar.

nici la alţii nu e vreo veselie. mă lasă rece ratingul unuia sau altuia. pe ei nu. uneori aud astfel de bălării de la inşi pentru care aveam oarece respect. tabloidizarea presei urmează cursul cerinţei de piaţă. atunci întrebarea e cine mai e formator de opinie? pentru că în fond şi la urma urmei în ţara asta cu pula sculată fute orice prost.