afară-i vopsit gardul

“Presa şi politica nu sînt surori.“

Nu TRU e subiectul acestui articol, ci afirmaţia de mai sus. Într-un mediu normal ar fi un truism. La noi nu numai că ţi se rîde-n nas, dar vine un ţîrcovnic de la clubul român de prrresssă şi te ia cu a ţîşpea putere-n stat sau cu diverse “pedigriuri” de te crezi în ţara lui Dero-mpărat unde spicu-i cît tractorul şi Scânteia Tineretului e singura şcoală jurnalistică din spaţiul deal-vale-groapă.

E haios să citeşti un ziarist partizan al unei idei(persoane, partid etc.) atunci cînd ştii despre ce e vorba. E distractiv să vezi argumente acolo unde nu sunt, pentru că imaginaţia e un lucru rar şi, indiferent de cauză, e un adevărat spectacol o polemică structurată. Spre deosebire de comentatorul transparent, cei care defilează cînd pe dreapta, cînd pe stînga, cecetîndu-şi tuberculoza ideatică în tactul unei cărămizi, sunt greţoşi pentru că nu ai destulă umbrelă să te fereşti. Cei mai rari sunt cei care nu au mamă, nu au tată şi nici furnizor de reclame.

Categoria soldiştilor, adică zilierii de la solduri în solda cui plăteşte mai bine, sunt opresiva majoritate locvace precum corul broaştelor într-o piesă de Aristofan. Dacă ipochimenul e văzut de la bunînceput şi ştii cu cîtă lămîie se serveşte la masa de dimineaţă, poţi sări peste el sau dacă ai nevoie de hipertensiune citeşti sau priveşti. E adevărat că unii declară că se uită de curiozitate să vadă ce “tîmpenii” mai spune ăla. Alţii chiar îi admiră, de rămîi blocat cum ditamai luptătorul pentru libertatea, lui sau a prietenilor lui, mă rog, se poate asorta cu un astfel de trust de aur de trompetă. Se pare că sindromul “Adrian Păunescu” rade tot şi mulţi sunt incapabili să trecă de glumele purtate şi vara şi iarna pînă treci şi de petece, aşa cum există oameni aparent normali. care-mi declară sinceri că le plac manelele compuse de AP. Culmea e că după ce le exemplifici inepţia unor versuri “ce din coadă au să sune” îţi dau dreptate, dfra rămîn la părerea lor.

Aşa şi cu cei care au ocupat jurnalismul în România şi-l predau sub formă de obiect de autor coborînd conceptul la un populism ieftin din care poţi să înţelegi că ăl mai tare-n memoria sintagmelor de cartier e şi cel mai depăşitor de plan în ale “ziarismului” cu normă la paza stînii. De altfel distinşii “formatori” se declară obiectivi, “drepţi ai popoarelor” şi “fecioara între sfinţi”. Ar fi şi lipsit de sens să spună: X mă plăteşte şi-mi spune ce să cînt. Au dreptate.

Pe unii îi ştim, pe alţii îi afli pe parcurs, iar toată această migrare înspumată e decorată cu “intenţii” (a se citi declaraţii) de necurmată virginitate. Am avut destule deziluzii în aştia doişpe ani de patria nostrae multe şulfe sunt. Puţini dintre cei cărora le aşteptam articolele au mai rămas interesanţi pentru mine, chit că-mi plăceau au ba poziţiile lor. Mă pasiona argumentul şi contraargumentul, iar nu “ba pe-a mă-tii”. Unora li s-a terminat benzina şi au alunecat spre patologic, iar lipsa de umor combinată cu încrîncenarea de robespierre i-a aneantizat. Mai tîrziu afli că respectivii Saint-Just cu aluzii clitoridiene, nu e vorba de Gelu Voican Voiculescu, erau colaboratori intenşi la borcanul cu “mie reclamele”, iar libertatea presei era accesul la înstărire. Alţii au alunecat spre o acreală de pensionar, ce nu a cîştigat la loto. Acestora orice lucru ce le iese în faţă e urît-prost-lipsit de gust-dictatorial-nedemocratic, de parcă o potcoavă cu jeep-ul cu tinerica pe rondul de flori e vreo luptă pe baricadă contra tiraniei. Mai sunt unii de buzunar cercetători de biblioteci cu pui vii şi găini peltice. Nu uitaţi la inventar poeţi angoasaţi de porumbul la hectar şi restitutio in integrum al prizelor şi foşti luptători anticomunişti ajunşi sfătuitori la curţile unde se numără ouă şi mătuşi. Pe lîngă corifei se zbate o gaşcă veselă de purtători de laptop cu bretele şi suduieli de babă chioară în aşteptarea poştaşului, foste patroane de scîntei, turnători cu şira rotund-a spinării intactă  şi nea horică.

De ceva vreme am cam renunţat să-i mai urmăresc, chiar dacă întîmplător ei îmi ies în cale cu ajutorul prietenilor ce-mi spun că trebuie să fii ancorat la realitate. De ce oare? Nu ştiu. E mai bine să pluteşti în derivă. Pe noi ne caracterizează un soi de neterminare chiar şi în ticăloşie şi toată această stare de broscărie leneşă mă oboseşte. Cum adică presa şi politica nu sunt surori? Da’ ce-s, alifii? Răspunsul corect e “nu sunt nimic”, pentru că nu prea avem presă (“nu prea” n.b.) şi nici politică.