imagine cup şi nu numai

Se întîmplă ca să ajung, în diferite situaţii, în legătură cu oameni mult mai tineri pe care îi bănui instinctiv de dorinţa de a schimba lucrurile, chiar dacă uneori viziunea lor nu prea are legătură cu realitatea “din teren”. Experienţa are uneori componente de frică şi reţinerile sociale şi culturale nu lasă întotdeauna cale imaginaţiei, ca să nu mai vorbim despre vise. Îmi închipui de obicei că lipsa de restricţii educate combinată cu o aşezere a piciorelor pe pămînt poate fi acea scînteie ce declanşează revoluţii. După mine aceasta este formula ideală a unei echipe alcătuite din studeţi şi profesori care să cucerească imagine cup, organizat de Microsoft.

Din păcate mi-este dat ca deseori să constat cu uimire că acea componentă a vîrstei viselor şi entuziasmului, ce ar trebui să declanşeze o adevărată explozie, lipseşte cu desăvîrşire. Ingenuitatea cu care pleci la drum aiurea aproape că nu există, iar rigurozitatea academică e lăsată în debara. Este normal ca în lipsă de informaţii să te gîndeşti că un lucru de care nu ai auzit, dar care e peste tot prin alte părţi, să-l crezi excepţional şi te afli în situaţia ca să ieşi din casă pe cer senin vrînd să luminezi strada cu o lumînare.

Pe de altă parte teza, cum că din acumulări cantitative va ieşi saltul calitativ, este foarte adevărată. Ex nihilo, nihil, nu e o invenţie marxistă şi precede următoarea constatare descurajantă pentru hodorogi ca mine ce speră într-o scurtare a profeţiei brucaniene. Este foarte adevărat că sistemul educaţional în România e pămînt de flori şi că corpul profesoral e plin de oameni care nu au loc într-un mediu concurenţial. Este foarte adevărat că există o mare, enormă aş zice de fapt, gaură neagră în acest univers şi anume lipsa de har din motive clare ce ţin de un politic al ciolanului, iar nu de unul dorit al construcţiei. Şi ce dacă? Mă gîndesc că există o limitare culturală de care suntem taraţi. Dacă tot ai ajuns acolo, de ce nu te implici? Răspunsurile sunt variate, iar legea măririi salariilor nu va crea o emulaţia chiar dacă mîine va veni un guvern cu un maldăr de bani la dispoziţie pentru dascăli. Salariul poate fi o componentă importantă, dar nu va înlocui niciodată sau nu va inocula dorinţa de a-ţi respecta munca. Cu puţine excepţii, profesorii în România se duc la servici.

Suntem în situaţia ca pe de o parte studenţii să fugă după “job”-uri, iar pe de alta pe profesori să-i doară-n posterior. Urmarea e că multe din competiţiile româneşti dedicate celor tineri sunt tarate de sindromul buricului pământului şi de nonşalanţa funcţionărească a unei majorităţi sindicale. Facem ceva de care nu am auzit, pentru că nu ne-am documentat, şi acel lucru de obicei scîrţîie de dai să fugi. Uneori ţi se face şi milă de volumul de muncă imens, ce foloseşte ca o frecţie la picior de lemn, dar cînd te gîndeşti că, odată ieşit din găoacea cu “cei mai viteji dintre traci“, te trezeşti că pretenţiile tale sunt similare cu cele ale imbecilităţii de tipul pseudotraducerii “decît codaş la oraş, mai bine-n satul tău fruntaş” ce spune că eşti chioru-n ţara orbilor, în loc de adevăratul înţeles prin care eşti obligat să priveşti în juru-ţi pentru a-ţi vedea locul. Aici suntem.

Dacă stau şi mă gîndesc la ce a lipsit echipelor participante la faza naţională a Imagine Cup, secţiunea software design, lista debutează clar cu lipsa inovaţiei, urmată îndeaproape de sentimentul acut al pseudo-unicităţii, una fiind deductibilă din cealaltă. Cauzele acestor derapaje sunt complexe şi ţin implicit de societatea românească, după cum spuneam şi mai sus.

Lipsa de entuziasm. Cinstit să fiu nu pot înţelege de unde această amorţire a unei vîrste tipică pentru exploziile ei. Pe de o parte goana după încolonarea după parale, chiar a unora ce nu mor de foame. Pe de alta lipsa de propagandă inspirată care să atragă. Aserţiunea prin care îi spui cuiva că un trofeu la o competţie internaţională de tip Imagine Cup este un mare plus în CV-ul profesional, iar faptul că ai lucrat ca atîţia alţii într-o “fabrică” ca strungar-programator e un loc deja comun, nu mai impresionează. De ce oare? Aici lucrurile sunt împărţite, dar baza e cea care se dovedeşte a fi insensibilă. Scriam pe undeva “Meseria de student”, inspirat de o supărare a domnului profesor Valentin Cristea, în ideea că timpul petrecut în facultate e vremea marilor încercări. Una din ele e participarea la competiţii. Cum bine ni se spunea, puţini, chiar foarte puţini, profesori se implică în propagarea acestor probe importante care pregătesc tînărul pentru lumea reală, mult mai bine decît bietul pontaj de la slujbă. Evident că pentru aşa ceva nu e plătit de nimeni şi că nu pe mulţi îi roade grija altuia, dar după mine acesta este un criteriu după care poate fi deosebit un profesor de un slujbaş.

Lipsa de viziune. Schimbăm învăţămîntul precum într-o scrisoare pierdută: “ori sa se revizuiasca, primesc! Dar sa nu se schimbe nimic, ori sa nu se revizuiasca, primesc! dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, si anume in punctele… esentiale…” E foarte clar pentru oricine că un astfel de sistem va produce pe termen lung dezastre, iar revenirea va fi la fel de improbabilă, precum devenirea noastră întru Elveţia. Această lipsă e datorată tuturor. Invocarea lipsei de timp, lucrurile lăsate la jumătate, ofertei neurmate de tragerea de mînecă etc. Unii se rezumă, inclusiv eu, la atenţionări, alţii la oferte lansate în neant, iar ultimii la orbire pur şi simplu. Nu avem cum să găsim diamante fără unelte moderne dacă nu avem ambiţia de a le descoperi. Rara lor apariţie, datorată mai mult întîmplării, e o mulţime de măsură nulă, dacă stăruinţă nu există. Şi aici mă refer la toată lumea implicată şi care acum boceşte. Ne mărginim să spunem, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, dar nu ne urmăm ofertele făcînd eventual sacrificii. De ce? Pentru că de cele mai multe ori “uităm”.

Lipsa de metodă. Pot să cred că un tînăr nu are în cap rigurozitatea dată de experienţă. Nu pot să-i înţeleg pe îndrumătorii lor. Ei ar trebui să ştie că înainte de a purcede la “descoperirea” teoremei lui Pitagora, ea există sau ar trebui ca să ştie că înainte de a te apuca de treabă dai un ochi în juru-ţi ca să vezi ce e pe la alţii. Apoi facultatea trebuie să te înveţe cum să înveţi, deci să te documentezoi, ori asta lipseşte cu desăvîrşire în reflexul multor studenţi. Poate ar fi bine de făcut înainte de ambalarea motoarelor în a scrie cod, o bursă de idei care să fie validate de o sumă de oameni. Să li se spună clar pretendenţilor că roata e inventată de multişor. Cine o face?

Pseudo-academismul. Una din metodele româneşti de acces la ciolane e aburirea publicului. Din păcate extensiile ei au intrat cu brio în locuri unde nu ar avea ce căuta. Un exemplu al vînzării de castraveţi la grădinar e şi acela de a primi răspunsuri aiurea la întrebări clare, în speranţa imbecilă că ăia din faţa ta au fost culeşi de pe stradă. Aici nu e vorba numai de onestitate, ci şi de faptul că românul se descurcă. E de fat o eludare a furtului, după care urmează plîngeri ca-n Liga lui Mitică.

Cocoloşeala. Ni se spune nouă, juraţilor, să fim blînzi. Afară lumea are uragane, cutremure, revoluţii. Diferenţa între creşterea în laborator şi cea într-o lume reală e aceea unei alegeri întru o generaţie de luptători şi una de “las’ că vin cu frate-meu mai mare”. Este un nonsens aburitor de a accepta ideea unei acceptări indiferente. Un juriu care doarme sau indiferent, o lipsă de întrebări scormonitoare, o tăcere sunt prevestiri ale platitudinii. Un subiect interesant va stîrni controverse şi discuţii. Trebuie ca echipa ce prezintă subiectul să-şi dorescă o confruntare unde are mult mai multe şanse de a dovedi că sunt buni, decît o nemişcare îngheţată. Trebuie pronit de la premiza că juriul e compus din oameni constructivi, iar nu distructivi, şi critica e o măsură a acceptării maturităţii concurenţilor. Exceptînd violenţa sau mîrlăniile, care nu au ce căuta, o exprimare directă, ce pune degetul pe adevăratele răni, e binevenită. Oblojeala băbească le va da sentimentul că sunt cîştigători, cind ei de fapt nu sunt decît bieţii ocupanţi ai primului loc.

E mare păcat că nu am găsit vreodată un juriu care să se certe pentru cine e mai bun. De obicei concluzia e unanimă din lipsă de gloanţe, iar nu pentru că am dat peste Einstein. Din  păcate suntem într-un impas, care este obligatoriu de depăşit pentru a accede la aspiraţiile noastre de mari programatori sau alte bălării legendare. Nu prea mai avem mult timp la dispoziţie.

Deci ce facem? Şi eu şi voi şi toată lumea.