“am făcut curat peste tot
mi-am şters palmele de traspiraţie să nu te zgîrii“
e ciudat să fii într-un loc mult timp și să-ți dai seama că oamenii cu care ai stat nici nu știu cum arăți. nu-mi fac iluzii că aş fi înalt blond şi cu ochii albaştri. ştiu sigur că-s mai uşor de sărit decît de ocolit, iar surprinderea mea în faţa unui anumit soi de eludare a evidenţei e poate, pentru unii, hilară. am oarece experienţă, dar recunosc că sunt bîtă la pedagogie şi nu explic lucrurile care mi se par evidente. nu fac parte din categoria răbdătorilor, ci mai curînd suport o vreme pînă cînd mi se rupe filmul. în capul meu a repeta unuia acelaşi lucru e jenant şi jignitor. poate nu explic prea bine şi sunt lapidar, dar uneori ceea ce ţine de bun simţ, măcar de ăla imediat, nu este pentru mine, repet, explicabil sau eu nu sunt în stare să fac asta.
cine mă cunoaşte, cît de cît, ştie sigur la ce să se aştepte. dacă după ce mă enervez vorbesc în continuare, e un semn bun. dacă devin apatic şi dau dreptate ca la primar, nu va mai dura mult pînă cînd plec şi distrug orice cale de comunicare. foarte puţini sunt oamenii cărora le suport la infinit neînţelegerea sau comportamentul bizar. dacă stau să mă gîndesc bine sunt numai vreo patru, cinci, din varii motive, ce ţin numai de sentimente fără niciun fel de logică. cu alţii am devenit politicos sau extrem de politicos şi asta în public. în particular nu-i mai cunosc, nu ma interesează dacă există sau dacă nu mai sunt.
am prieteni cărora nu le-am vorbit ani. altora nu mai am de gînd să le vorbesc niciodată, dacă nu voi fi nevoit din motive sociale. întreruperea comunicării e de fapt o apărare. în acel moment, cel în care iau decizia de cele mai multe ori irevocabilă, am un acut sentiment că vorbesc la pereţi şi de o parte sau de alta se vede cu totul altceva. pot greşi au ba, dar inutilitatea, pentru mine, e mortală. prefer să tai, decît să folosesc cuvintele, la care ţin enorm, pe post de dat la linie. e adevărat că nu sufăr de diplomaţie, doar de o reticenţă în a explica evidenţa. uneori lucrurile care vin după, mirările, reacţiile sau ecourile, îmi confirmă că am avut dreptate. nu stau să caut dacă cel în cauză n-a priceput sau s-a prefăcut că n-a priceput. mă lasă rece. nu-mi pierd timpul cu scormonitul cauzelor abisale ale motivaţiilor de orice fel. n-am timp. chiar de loc.
Completat sub: life
vorbeste, monser…. si peretii au urechi…
Esti un fericit care se balaceste in realitate, facand harmalaie si stropind cu poezie in toate partile. Altii. care se scalda langa tine, arunca cu noroi… Ei, aici ai o problema… Iti tulbura apele:)
ehei, este o problema mare comunicarea.
Si sa comunici cu lichele devine o problema si mai mare.
Si mai grava cind lichelele sint acceptate mai sus, iar tu devii o paria cu atitudinea, dreptatea ta, inclusiv ura ta impotriva lichelelor…..si poti ajunge un outsider in comunitatea unde esti, dar chiar si in propria ta tzara, daca numarul lichelelor este mare..
si este cam mare…
in prostia lor lechelele pot fi batute cu armele lor. si nu cu mare efort. si nu cu mult timp. da’ nu stiu daca merita ! deci ii lasam sa moara asa cum s-au nascut : prosti !
nu e vorba neaparat de lichele, ci de o stare de fapt care nu-mi convine si ma mira. doar despre asta e vorba. nu sunt mare comunicator si cred ca doar cind scriu poezie sunt precis.
motto-ul l-am citit (graba? freud?):
“nisipitorul de timp”