neatîrnarea de amănuntul gonflabil

nimeni nu va putea să şteargă anii cît voi fi fost atîrnat într-un cui pe culoarul dintre bucătărie şi sala de mese, unde lumina venea izbindu-se de pereţii dilataţi de propria lor plictiseală. mai mult era penumbră. cei care treceau de colo colo ştergîndu-şi mîinile de pantaloni de bluze de fuste de haine în general purtate de generaţii nu ar fi băgat în seamă vreo schimbare. ei nu şi-ar fi vrut o schimbare. oricum nu auzeau, iar unii, care aproape vedeau, nu te-ar fi zărit cum te zbăteai decît după. dar iar începea ceva şi uitau ce răcniseră în pieţele din care locuitorii oraşului nu mai ieşiseră de mult. nu ştiam de vreo perioadă de tăcere. ar fi fost ca şi cum oamenii porecliţi cetăţeni ar fi curs precum peştii în arterele cetăţii. ar fi fost ca şi cum brusc ai fi văzut creşterea discontinuă a ierbii sau ai fi respirat dintr-o dată fără să te gîndeşti doar pentru că aşa se trăieşte. dar le plăcea. arătau cu degetul enorm, bătătorit de aerul împuţit al oratorilor, orice stînd acolo, în piaţă. se holbau la păsările ce fojgăiau printre mormanele de formulare de bingo şi completau în neştire. rar, la un semn, cîte unul era îmbrăcat în podoabe grele, dar nu pleca. stătea să fie privit pînă cînd metalul se dizolva în închipuirea celorlalţi. la fiece oră, pe estrada acoperită de tablă zincată, unii umflau o formă. uneori o dezumflau, alteori se spărgea de atîta urlat.