aspecte inedite din viața lui dan iancu (18)

apa din cadă era ușor maronie. din păcate pentru el nu mai făcuse vreo baie de cîteva zile și rănile de la încheieturi îl cam usturau, iar scărpinatul nu potoleau senzațiile tîmpite pe care le simțea cînd își mișca trupul ici colo prin apartamentul vast, patru camere enorme, care îi fusese dat spre pază. își luase o carte din bibliotecă, „tîmplăria pentru idioți”, un best seller american, din care spera să învețe ceva pe parcursul băii ce-l aștepta îmbietoare. luă un borcan cu săruri de levănțică și turnă cu mărinimie în apa murdară. mai puse în amestecul ciudat, să-l numim cu voioșie, un lichid vîscos și verde numit gel de duș, care mirosea a portocale. mirosul ce ieșea din cadă era îmbietor așa că încălecă marginea înaltă a vasului emailat unde avea să-și petreacă măcar două ore la greu. citind, evident. presupunea că liniștea din casă și fierbințeala apei, căreia îi ignora evident culoarea nesănătoasă, vor crea o atmosferă plăcută care să mai înmoaie apăsarea singurătății. nu mai era nimeni în blocul de cinci niveluri de pe strada plină de tei, acum înghețați. primăvara aici trebuie să fie o nebunie, dar pînă atunci el va fi sigur pe drumuri hălăduind fără-ncetare, cum avea obiceiul de ani de zile. picioarele-i lungi și slabe cu genunchii monstruos de bolovănoși dispăruseră în apa tulbure parcă acum. se așezase și încet își lipi spatele de metalul rece al căzii. încă puțin și va fi cald își spuse ca să calmeze cumva tremurul evident al brațelor ce acționau parcă în virtutea unor amintiri mai mult decît din cauza clipei de atingere. luă cartea din chiuveta din ceramică albă și se apucă să citească. la-nceput se mirase că avusese acest noroc de a fi acceptat de către stăpînii casei, oameni cu stare, ce mai, dar fiind învățat de mic să nu-și pună întrebări la care nu putea răspunde și nici să întrebe ca mitocanul proprietarii minunii. pesemne, cine știe, fusese îmbrăcat de doamne doamne într-o rasă albă de călugăr dominican, iar pielea feței fusese refăcută, barba arătase îngrijită, iar subțirimea nefirească a ființei lui adăugată lungimii aparent anormale a trupului fusese un fapt care să dea încredere oamenilor care parcă fuseseră orbiți, dacă se putea spune așa, la simțul mirosului. gîndurile nu-l lăsaseră să citescă și acum privea prin apa cețoasă ce umpluse cada, cum solzi mari cenușii se desprindeau ușor de pielea picioarelor. parcă ar fi fost niște guri ce hăpăiau tăcuți lichidul. îl simțea deja cum începe să-i circule prin vasele uscate de sînge precum o creangă prin vasele ei lemnoase… sau parcă altfel se numeau? nu, nu, vase lemnoase își spuse sigur și închise cartea aruncînd-o în chiuvetă. se cufundă în apă aproape complet, barba-i plutea lungă pe spuma ușoară de la suprafață. evident ca plutea și că spuma e la suprafața unui lichid, dar o trecem la exces de precizie, nu la pleonasme evidente. încet pielea lui se desfăcea în același sistem de solzi ce respiră apă, de parcă ar fi fost făcut dintr-o mulțime de pești ce nu scoteau nici măcar bule de aer. apa se limpezea clipă de clipă și se gîndea că toată mizeria din ea fusese înghițită de pielea lui, mai caldă acum.