scrisoarea numărul doi

Dragă Domnule,

După întîlnirea pe care am avut-o m-am gîndit și cred că nu există vreun impediment în a vă relata cîte ceva din prezența în clasă a elevului Dan Iancu la orele de limba și literatura română pe care le-am ținut timp de patru ani la liceu. Trebuie să vă mărturisesc mai întîi că nu era un elev comod, în special în momentele în care îi intra ceva în minte și refuza cu îndîrjire alte idei decât cele pe care deja le avea. Fiind la o clasă specială de matematică și pentru că nu ținea la podiumul de premianți, destul de încăpător la o astfel de clasă de frunte, am aflat că lucrul care îl enerva ce-l mai rău era nota nouă. Dacă i-aș fiu dat patru, o notă ce nu reflecta realitatea, pentru că era mult peste nivelul, de altfel excelent, al clasei, zîmbea și-și ocupa locul în bancă fiind sigur că a fost persecutat. Nota nouă îl scotea din sărite și în următoarele ore încerca să-mi dovedească un lucru pe care-l știam foarte bine, el era doar de zece. Cînd primea nota zece nu era triumfător sau se bucura. Era serios ca și cum totul era normal. Evident că la vîrsta lui ieșirile intempestive sau intervențiile malițioase erau la ordinea zilei și, ca profesor, îți trebuia multă răbdare ca să-i suporți obrăznicia, de multe ori întemeiată, dar mie nu-mi place felul acesta de comportament, lipsit de cea mai elementară politețe. Recunosc că îmi pare rău faptul că nu i-am atras atenția în particular, ci am apelat la diriginta lui neștiind că relațiile dintre ei erau mult mai încordate. Mi-am închipuit că, ținînd la mine, n-aș face bine să produc în sufletul lui sensibil o stare de adversitate, pe care mi-o închipuiam mult mai agresivă decît ar fi fost în realitate. Dar cum problemele școlare erau mult mai mari în altă parte l-am lăsat în propriul element, atenționîndu-l cumva cînd sărea calul. Lucrul care mi s-a părut cel mai deplasat a fost cînd după lucrarea scrisă la bacalaureat i-am explicat de ce i-am dat nouă, nu zece, spunîndu-i că trebuia să ma plimbe prin opera lui Arghezi. Mi-a zîmbit și m-a întrebat dacă sunt șchioapă. Îmi aduc aminte că am rămas serioasă și ne-am despărțit în relații destul de reci. Nu l-am mai văzut de atunci și mă gîndesc că ar fi fost frumos din partea lui să vină să mă viziteze. Pesemne că m-a uitat așa cum fac tinerii. Dar era, cum vă scriam mai sus, o prezență pe care te puteai baza, pentru că citise deja materialul orei și puteam avea astfel un dialog constructiv la lecția ce o predam. Evident că în momentul în care-l ascultam venea cu alte idei decît cele predate și deseori era între noi un dialog pasionant. Din păcate, fiind un tip relativ răzbunător, plătea uneori diverse datorii pe care credea că le are unor colegi sau chiar mie. Cînd îl vedeam că vrea să discute o lucrare a unui coleg țineam de obicei minte ce fel de atitudine lua cu fiecare, pentru că pe unii clienți îi îngropa pur și simplu. Nu o făcea mitocănește, ci doar devenea un pamflet vorbitor ce taxa crud orice deviație sau informație greșită. Cum nu o făcea constant îl refuzam uneori cînd vroia clar să își bată joc de unul sau altul. Un alt punct neplăcut era faptul că refuza să dea citate. Pleca de la ideea că toată lumea trebuia să știe despre ce e vorba. E adevărat, dar el nu putea să fie excepția de la regulă și trebuia să verific ceea ce ceream de la toată lumea. Pur și simplu mi-e groază de reclamații, iar cea de favoritism nu-mi face nici un fel de plăcere. Din fericire pentru el, ceilalți știau sigur că avea o memorie foarte bună și îi plăcea să învețe poezii pe din afară. De altfel cînd la Luceafărul, partea a treia, i-am cerut citate ilustrative, un coleg de-al lui a sărit să spună că Iancu putea să recite poemul de la coadă la cap, nu că-l știe. Se pare că făcuse pariu și-l cîștigase. Tezele lui, mai ales din clasa a unsprezecea încolo îmi produceau groază pentru că de obicei scria cam jumătate de pagină și invariabil era ceva legat de fluturii de mătase. Uneori nu înțelegeam ce vroia. Doar cîte o sintagmă, sau o frază avea legătură directă cu subiectul și-mi trecea prin cap că-și bătea joc de mine. Dar din fericire pentru el, avea o scriitură frumoasă și metaforele parcă țîșneau din pagina cu scrisul mărunt. Citeam de cîteva ori mica bucată, el le spunea poem în proză, și simțeam că nu mi-am pierdut vremea de pomană în învățămînt. Ultima lui teză în schimb mi-a dat fiori de groază. Tocmai plecase, fugise de fapt, Petru Popescu, un prozator la modă pe atunci, care promitea foarte mult. Iancu a scris despre o propoziție din Sfîrșit Bahic pe care o țin minte și acum din cauza sperieturii produse, „Patru erau, prietenii mei, spălătorii de cadavre.” Tema era să scrie despre o operă contemporană în proză. Alegerea lui de a scrie despre o propoziție, presupun că, era o frondă împotriva sistemului, așa mi-am închipuit eu. Acum mă gîndesc că a vrut să șocheze, dar nu politic, ci estetic. Propoziția la care m-am gîndit după aceea ani buni de zile, e perfectă și are un ritm superb, acordat cu ceea ce vrea să spună. Dar în acele vremuri, cînd orice ni se părea o aluzie la situația de pe atunci, nu puteam avea limpezimea de a evalua situația la adevărate ei valoare, iar alții în mod sigur ar fi făcut un capăt de țară. Pe scurt, i-am ascuns teza, o păstrez de peste treizeci de ani, și i-am spus să nu pomenească de ea nimănui. I-am dat zece, dar aceasta a fost povestea ultimei sale teze. În rest nu am nimic interesant de spus, cred că aspectul lui fizic vă este cunoscut, așa că închei aici și vă mulțumesc încă o dată.

Ioana Chelanu

p.s. Mi-ar plăcea să văd cartea la final dacă se poate. Cu pensia mea nu cred că o voi putea cumpăra, dacă nu vă este cu supărare și vă rog să mă scuzați pentru îndrăzneală. Toate cele bune

IC