leapșa

curgerea nu e mers, îmi spunea cu un kent unu în gură sorbind lacom din paharul cu vodcă. mersul e clar, e singular, e, cum să spun eu, și-și dădea capul pe spate privind în sus, ca o riglă. din riglă nu iese nimic, dacă mă-nțelegi. la plural mersul e marș dacă e mers. altfel e o curgere, unde nimic nu mai e ca o linie de la un punct la altul. explica cu mîinile ca și cum nu ar fi fost îndeajuns cuvintele ce și le găsea greu. se vedea că nu e un discurs pregătit acasă. nu se gîndise vreodată la un astfel de subiect și poza pe care-o țineam în mînă, o fată cuprinsă în brațe, pe la spate, într-un ring de dans, tineri amîndoi, îl făcea să dea din el verdicte. eu așa simțeam, că sunt în fața unui judecător ce-și improviza sentința în fața oglinzi. o mulțime care nu bate pas de defilare, curge. curgerea e naturală. mersul ăsta asemănător cu o riglă de tras linii și bătut la palmă, nu. l-am întrebat de unde i se trage cu teoria asta și ce legătură are cu ce i-am arătat eu și… a tăcut, uitîndu-se-n jos parcă nu mai eram, iar el brusc devenise singur. m-am ridicat și am plecat. nu-l cunoscusem foarte bine. ne întîlnisem doar de cîteva ori, la diverse mese, și-n după amiaza aceea mă așezasem la masa lui, cerîndu-i voie, desigur. nu cred că-mi știa numele, oricum nu știu ce mi-a venit să-i arăt pagina cu poza tipărită, luată de undeva de pe facebook, iar el începuse „spectacolul”. nu vroiam asta și de aia am plecat. l-am mai văzut de cîteva ori prin grădina de vară la fel de expansiv, dar în acele dăți stăteam departe și nu mi-am pus în cap să-l urmăresc. cert e că am aflat cumva de moarte lui, de cum a murit, și vă povestesc singurul episod pe care l-am avut în comun.

asta-i tot.

petru