despre direcție

asumă-te ca pe propriile tale cuvinte. nu te face că uiți și mai ales nu înlocui culorile cu altele, mai vii mai aprinse mai… știi tu bine ce spun. viața e un parcurs obișnuit. poate de cîteva ori să fi făcut ceva neobișnuit, nu neapărat eroic sau de dat exemplu, ci doar puțin mai altfel decît ar fi făcut majoritatea. duse ceașca de cafea la gură și între noi sclipea lumina roșiatică a unui amurg tîrziu din miez de vară. acum poate ar fi trebuit să spun ceva de un pepene verde sau măcar un fruct zemos și răcoritor, dar eram în grădina cu pietriș pe jos și priveam aiurea la fete dînd fițoase din șolduri, la sînii pendulînd ca un metronom de departe, la liniștea zgomotelor ce umpleau dreptunghiul mărginit de zid, copaci și umbrele. din cînd în cînd îi auzeam vocea clară, joasă, ca a unei pitii bărboase, cu cămașă albă descheiată la gît și purtată din primăvară pînă-n toamnă peste blugii ieșiți din culoare. habar n-aveam de ce îi suportam sentințele și îndreptările grave cu care mă blagoslovea după fiecare carte. jur că de fiecare dată făceam ce credeam că-mi spusese, dar parcă nu-i ajungea. nici nu mai știu de ce scriam, cum habar nu mai aveam ce scriam. în fiece dimineață, mă puneam în fața calculatorului și umpleam o pagină și mai bine cu cuvinte în care aveam grijă să mă tai în bucăți. sinceritatea, îmi spusese o dată, e ca fantezia. te lași în voia ei și ajungi departe. nu ajunsesem decît la a scrie despre mine, fapte uitate, întîmplări ce n-au mai avut loc, iubiri dezlipite de context. uneori era interesant de spus, alteori chinuitor, mai ales dacă personajele despre care vorbeam trăiau, măcar la mine-n cap. îmi căutam ticurile verbale (mai ales… de fapt…) și le cultivam cu măiestria grădinarului unui parc imens. am impresia că eram prea crud uneori, prea sincer. ființe la care țineam ajungeau sub cuvintele paginii exponate în borcane cu formol… da… moarte… nu crezi că toată sinceritatea cu care mă intoxici e o armă letală?, l-am întrebat privindu-l brusc și cumva acuzator. tăcea. duse mîna la pachetul de țigări fără filtru, de care nu și de unde făcea rost, scoase o țigară și începu s-o frece între buricele degetelor de la mîna dreaptă. se lăsă pe spate și ridică privirea uitîndu-se la mine cu capul ușor înclinat spre dreapta. crezi cumva că nu se va afla că ascunzi? sau pur și simplu nu ești convins că expresia e ceva care țîșnește căutînd… de fapt ești sigur că tu deții cuvintele, iar ce scrii poate fi controlat. nu. nu poate fi dirijat nicicum. doar căutat, iar căutarea e sinceră, dacă vrei să găsești. dacă nu…