dacă…

dacă… am început să scriu și ăsta a fost primul cuvînt. în spatele lui atitudinea era voit poetică. mă porneam la scris. brusc mi-am dat seama că nu am nimic de spus după această vorbă. începi cu „dacă” cînd te simți important. vrei să spui ceva pe care cititorul să-l țină minte pururi. asta e voința, nu neapărat și execuția. cine-și aduce aminte „if”? eu doar obositoarea înșiruire de plăcute sentințe victoriene. plăcute? să spunem. nu te poți lupta cu populismul și nici cu sentimentele de carton puse pe tarabă. ar însemna să-ți bați joc de globurile din pomul de crăciun, de iepurașii de paște, de… lista e lungă și risc să-mi pierd amabilitatea maratoniștilor de pe drumul accidentat al cărților mele. spun amabilitate, iar nu încîntare pentru că știu că nu-i așa. poate ici colo. n-am vreo pretenție de sintagmă memorabilă. încerc să-mi închipui că cititorul sau cititoarea pleacă din pagină gîndindu-se la ale lui, după care reia parcurgerea. nu cred în cititul continuu și nici în supremația citatelor. rar, foarte rar cînd te marchează ceva și, de obicei, habar nu ai de ce. poate ritmul, poate țăndările de imagini ce sar din text sau cine știe ce anume. în capul meu există vreo patru cinci astfel de lucruri. pe la paișpe ani începusem să scriu într-o agendă, mică, verde, citate pe care le consideram extraordinare. mi-am dat brusc seama că doar hîrtia le ținea minte, eu nu. atunci de ce să le notez? de ce să pretind că „domnilor, numitul dan iancu e un om cult!” m-am dat jos repede de pe cal și ce a fost să țin minte am pus deoparte în capul meu. altfel e cînd uneori e atitudinea, alteori atmosfera, uneori ideea și rar, foarte rar cuvintele în sine. poate doar astea au fost importante pentru mine, nu pentru tine. lucrurile care se întîmplă natural, fără silă, de la a sili, rămîn în tine, spun eu. cred eu. cele forțate nu prea. sau rămîne cenușa aia amestecată cu apă rece pe suflet. e adevărat că unele au fost silite și mi-au folosit, dar nu mă pot împiedica să-mi aduc aminte modul și să asociez unor lucruri evident frumoase sau interesante circumscrierea unei pușcării. una mizerabilă cu pereții plini de zoaiele curse de-a lungul vremilor. e foarte adevărat că nu mi se explica de ce. pentru că nu știau să explice, pentru că nu credeau că e cazul sau că eu te-am făcut eu te omor e sintagma de bază a societății. asta indiferent de gradul de dependență. părinții, profesori, șefi… știu acum de ce e bine. logic știu multe lucruri că așa sunt, dar împreunările nu dispar. sunt eu prea sensibil? poate. asta nu e o interdicție spartană la a exista. de ce ne-ar păsa atunci de ceilalți? de ce i-ai spune cuiva că e altfel decît e în realitatea exterioară? pentru că tu crezi că e mai bine, mai folositor, mai mînuibil… da… cinstit să fiu, nu cred. depinde de multe. de cum e făcut, de cum ajung la el zîmbetele, de cum e aerul în acea seară de toamnă… de foarte multe pe care nu le poți cuprinde între degetele de la o singură mînă, deși cea mai frumoasă primăvară e făcută cu o singură mînă.