cobor din apartament în liniște. e dimineață, foarte de dimineață, duminică aș spune, și vreau să mă duc în centru. mă voi holba la clădiri, la oameni, la vitrine, voi merge în piață, voi cumpăra niște flori și aproape de prînz mă voi întoarce la eveline cu mulțumirile de rigoare. rar mi s-a întîmplat ca un om cu care nu vorbisem decît la telefon sau pe mail să accepte prezența mea, nu tocmai lejeră, ceva timp numai ca să mă facă bine. la cap vreau să spun. apelativul de „nașă” e doar o glumă, dar văd că ea și-l ia în serios. cobor la metrou. cam scump, dar asta e, nu sunt în america. europa e altfel. munchenul e un oraș frumos, nobil aș spune și noblețea se plătește. haioși sunt stîlpișorii în care taxezi biletul. n-am mai văzut prin alte părți să nu fie bariere, ecluze, porți la intrare. poți să aștepți pe oricine sau că conduci un prieten fără să plătești bilet. frumos. aici cobor. numele astea nemțești de doi kilometri nu le pot citi decît greu, dar eu și limbile străine suntem oricum linii paralele. urc. cam pustiul. fațade cu plase de sîrmă pe ele. parcă am fi asediați. mi s-a explicat că e ceva cu porumbeii, cu patrimoniul, cu cine știe ce tip de protejare a amîndoura. chestiune germană. mă rog. ce pustiu e. magazinele închise. e totuși aproape nouă dimineață și e centrul comercial al orașului. ce dracu… hai în piață. precis lumea e acolo. extraordinar. e duminică dimineață și marea piață din buricul tîrgului e goală, pustie, ab-so-lut pus-ti-e… nu-nțeleg nimic. s-au dus florile mele, discursul lăcrimos de mulțumire, îmbrățișările părintești. asta e. cînd nu te interesezi ți-o iei. niciun om. a, uite unul. a intrat într-o catedrală. hai și eu. deschid ușa și intru. rămîn mut. catedrala e plină. oamenii stau pe scaune îmbrăcați de sărbătoare. dintr-o dată îmi dau seama că e zece fără cîteva minute și așteaptă în liniște să înceapă liturghia. ies.
Filed under: art, aspecte inedite din viața lui
