își spuneam într-o seară

la mine
că matematica e o limbă
aproape la fel de precisă ca poezia

sub tălpile tale-nmiresmate

am stat
doamnă

1 (din bostonmylove)

Boston sub ninsoarea prăfoasă, aproape nu se mai vede cenușiul sinucigaș al cerului obosind de februarie

– ai citit?

– da.
– ți-a plăcut?
– n-am timp acum de discuții.
– bine. sună-mă.
– pa.

am visat-o ani de zile după aia.

era în casa scărilor. bluză-nflorată, cam transparentă și nu purta sutien.

he, he… mă destram! îmi spuneam

și-mi frecam pielea cu niște șmirghel rugos devenit roșu

mîna ta dreaptă ștergînd cu tandrețe

picăturile de noroi (bun înțeles amestecate cu sînge) de pe vremea făr’ de noi
și de pe mușamaua mesei din bucătărie

normal că dacă aștepți

de la cineva pe care totuși îl știi

dacă ți-ai luat coroană de spini de la aprozar

a deveni e un soi de glumă la masa de la mine de la crîșmă

N-AI DECÎT SĂ DAI PUIUL DE URĂ DEOPARTE

și calea să-ți fie senină ca limpezimea vodcii din paharul ăsta de sticlă simplă