”Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său”
Unii iau singularul folosit în versetul biblic drept o referință la propria persoana, iar diversitatea precum un soi de boală. Dacă în timpul cînd grupul era minuscul exista o justificare a intoleranței ca fiind o garanție de securitate, în vremea globalizării postmoderne respingerea e o gravă eroare, asta ca să nu spun criminală. Avem o problemă ori cu scrierea istoriei, ori cu neasimilarea ei, pentru că în cele mai multe cazuri trimiterile sunt de cu totul altă natură decît o logică e unei evidențe imediate. Existența diferențelor culturale nu acoperă impulsurile și nici proliferarea imecilităților tradiționale doar pentru că înțelepciunea e asociată cu bătrînețea sau e experiență translatată între medii total diferite.
Informația neesențială e pusă la loc de cinste uitîndu-se premeditat că firea, caracterul sau anumite acțiuni nu au legătură cu rasa, etnia, preferințele religioase sau sexuale. Atîta timp cît anumite particularități nu devin agresive și cotropitoare putem admite că vecinul e altfel, fără ca acest altfel să fie motiv de aneantizare. Chiar cînd există interferențe nedorite ar trebui să căutăm cauza, ce ține de multe ori de lipsă de înțelegere a fenomenului sau a evoluției. Neîncercînd măcar să pricepem nu numai că nu vom schimba nimic, ci vom adăuga la ura față de diversitate, cumva atavică, o componentă pseudo-rațională și vom amplifica fenomenul, astfel încît în loc să găsim soluții proliferăm o stare de fapt. Mai grav e că uneori se caută soluții acolo unde nu e necesar fiind doar o falsă problemă a receptorului, iar nu a emitentului.
Nu întotdeauna educația reușește să rezolve. Cum orice lucru poate fi perfectibil și actul educativ trebuie să țină cont de timpul actual și de ideea că omul nu are o evoluție liniar deterministă. Nu cred că poți aranja un mediu repetabil pentru a repeta o experiență reușită. Sunt convins că de fapt e vorba doar de o similaritate, iar micile amănunte neglijate voit sau inconștient au efecte nepredictibile. Pe de o parte. Pe de alta obiectul aplicării soluției, individul, de multe ori nu se știe singur, iar despre a fi perfect cognoscibil de ceilalți e doar o glumă proastă. Putem doar încerca metode, avînd conștiința trează la fiece moment al parcursului și elasticitatea de a putea schimba sau a căuta o schimbare.
Cazurile de căutare a unei ”soluții” acolo unde nu e necesar sunt cele mai grave și le pot asemui cu replicarea propriei persoane. Neacceptarea supremă spune că noi suntem perfecțiți nu avem nevoie de nimic, cînd de fapt suntem complet orbi și surzi. Cum Dumnezeu nu are un chip și cum omul nu e o mulțime de copii a Creatorului, neasumarea diferențelor e în fapt o substituire a Lui cu țărîna, iar blasfemia evidentă. La atei ține doar de prostie . La ceilalți e și prostie.
După un război cumplit unde soluția finală este sintagma morții celuilalt doar pentru că aparține unui grup nedorit, privirea diversității precum o prezență ce se cere a fi stîrpită e doar un semn că omul nu învață mai nimic din istorie, iar lagărele de concentrare sunt un soi de jurnal de la ora cinci cu mult mai multe cadavre, implicit cu un rating mai ridicat. Altfel nu pot înțelege cum pătrund în mileniul trei grupuri nu tocmai mici de indivizi imbecilizate de ură.
geaba, uhitto... blogdaproste... 