aspecte inedite din viața lui dan iancu (2)

ieșise din baie și-și căuta papucii. podeaua acoperită cu gresie era rece. puse halatul pe el, luă țigările de pe măsuța din fața televizorului și se așeză la calculator. dădu drumul. fumă una și se zgîi pe diverse site-uri. simți nevoia de cafea, deși era duminică. o cumpărase vineri la piață, de unde cumpăra în mod normal cafea indonezia 2,5 lei suta de grame. tot două sute luă și acum, deși în borcanul de plastic cu capac albastru încăpeau lejer vreo trei sute. luă foarfeca din cuierul cu unelte de bucătărie, tăie punga și o răsturnă în borcan. de fapt înainte pusese ibricul cu apă caldă pe aragaz. spălă ceașca de supă în care oana își făcuse aznoapte „frecățea” cu iaurt și cacao cînd venise de la petrecere și puse o lingură plină cu cafea în ceașcă. apa clocotea. o răsturnă peste praful maroniu și amestecă dec cîteva ori. turnă niște lapte degresat. deplasarea în sufragerie era făcută cu atenție pentru a nu vărsa din lichid pe gresia proaspăt spălată. proaspăt însemna vineri. dar oricum, cine știe cînd o va mai face. seara își propunea ca a doua zi să răstoarne munții, dar se lua cu diverse mărunțișuri și-i trecea cheful. rar cînd dădea cu aspiratorul și numai atunci cînd păianjenii îl enervau cu pînzele atîrnate deasupra colțurilor sau de-a lungul țevilor cu apă caldă. ar fi trebuit să zugrăvească, să facă modificări, dar nu prea mai avea bani, iar cheful de muncă rămînea la stadiul de promisiuni sieși pe a doua zi. după cum vă spuneam oricum se alegea praful de toate. nu mai scrisese de mult, deși în cadă, dimineața, îi veneau idei nenumărate din ceea ce citea. pe drumul de costișă de la baie în camera cu calculatorul toate dispăreau și o posomoreală acră îi inunda ființa. stătea ore întregi să se holbeze la ecran, necitind decît titluri, poze sau interjecții. din cînd în cînd se scula și se întindea pe canapeaua cu trei locuri să se uite la televizor. trecea de la un program la altul fără răbdare și adormea juma de oră. uneori ceva mai mult. nici poze nu mai făcuse de cînd un prieten îl scosese cu multe luni în urmă din apartamentul cu două camere de la etajul nouă al unui bloc imens din orașul în care se născuse. părea că nimic nu-i mai spune nimic, iar trecerile, altădată interesante, nu-i scoteau nici cel mai mic zîmbet de pe fața bărbierită cu grijă. se gîndea să-și lase barbă, dar bărbieritul de dimineață făcea parte din singura rutină ce-l făcea să se gîndească la ce ar fi fost să fie. totul pînă la ecranul albastru al pc-ului unde proiectele se dizolvau în așteptarea unei confirmări cum că nu ar mai muri niciodată. avea deja șaizeci și de ani, iar moartea nu-i spunea nimic de parcă zilele erau totuna. chiar erau cumva, deși forța schimbarea cu iubitoarea sintagmă „neața, dragilor” al fiecărui început de zi. întrebarea, afirmația sau mirarea de după era un impuls de moment menit să declanșeze o învolburare. nimic din toate cele propuse nu se întîmplau. se gîndea dacă nu cumva era prins într-o plasă și numai închipuirea îi mai funcționa anapoda, iar el se învîrtea în aceleași așteptări inutile precum așteptarea unui mesia ce-l va scoate din letargia în care se strecurase. susținea, cui îl întreba, că nu are ce face, fără să recunoască lipsa lui de voință și aplecarea spre nefacere. i se imputase că folosește prea mult „nu”-ul în dauna unei priviri optimiste. rîsese și își începu replica cu „da, dar…”. era tot un ”nu” deghizat diplomatic, susținea el, într-o afirmație goală, ceva mai pesimistă decît negația rutinieră și impulsivă cu care se dotase de mult. cum nu credea într-o viață de dincolo, un dincolo agresiv și bine fixat, ci mai degrabă în disiparea atomilor în țărîna din care am venit, și cum era perfect conștient de finitudinea ființei rămîne total inexplicabilă așezarea în poziție de foetus etern, unde mișcarea e doar rară și întotdeauna aceeași. sorbea din cafea, zgomotul indecent scos de buzele țuguiate pe marginea amplă a ceștii îl făcea să audă și altceva decît gîndurile la chibritul stins cu apă sau la șuvoaiele de frunze colorate ce-i umpleau balconul. începuse să piardă noțiunea importanței zilelor și oricum dormea puțin, de obicei trei patru ore pe noapte, îl dureau încheieturile masive de om obez pe la un metru optzeci, încheieturi ce, spunea el, le căpătase de la rugbi, tensiunea era în pod, iar senzația că nu se mai poate întîmpla ceva devenise parcă o axiomă mai clară decît cele euclidiene, pe care nu o nega pentru că nu simțea ceva care să-l îndemne la asta. practic zăcea în propria-i ființă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s