aspecte inedite din viața lui dan iancu (7)

camera, luminată la orice oră de un bec economic înfipt pe o tijă de aluminiu, era ciudat de întunecată altfel. mai ales cînd ziua era bolnavă, iar soarele niciunde. stătea în colțul ei, acolo unde era așezat biroul de la ikeea din mesteacăn. masiv și ieftin. al doilea criteriu era oricum preponderent, mai ales că-n ultima vreme, un an jumate, doi, cred, nu prea se-ntîlnise cu banii. de aici și garderoba formată mai ales din tricouri fără număr, patru perechi de pantaloni gata bazonați, două jachete, ceva pulovere, cred ca vreo cinci, și o scurtă muncitorească din israel, de acolo unde muncise el. i-o dăduse inițial lui taică-su cînd îl vizitase, după cum îi și spusese pe cînd trăia fără cap că fusese în excursie la unul dan iancu în israel. poate a fost mai bine că nu mai era lucid și întreba cine-i doamna aia din casă, adică nevastă-sa, care-l hrănea și avea grijă de el. poate pentru că moartea a trecut cumva prin el fără ca să-și dea seama vreodată că era în pericol, deși îl durea și-i făceau morfină la greu pînă-n ultima zi cînd maică-sa la-ntrebat la telefon dacă mai are rost. a luat taxiul și la cinci zece minute după ce ajunsese în camera albastră o rotire a capului spre dreapta cu o revărsare a unui lichid maroniu l-a vestit că el murise. murise de mult, dar vorbim acum de lucruri fizice proprii, iar diferența dintre un corp decedat și unul inconștient e mai mult metaforică decît legală. una peste alta jacheta ajunsese din nou la el, ca și geaca de piele de capră ce urmase același traseu dar avea un zimț sărit și lenea nu îl repara de fel. asta în privința garderobei. nici biblioteca nu suferise mari schimbări. erau departe vremurile cînd nu mai avea loc de cărți, iar obiectele utilitare și medicamentele accidentale umpluseră rafturile altă dată pline cu cărți la două rînduri. își aducea aminte constant cum vînduse în talciocul comunist cărți la suprapreț cu care mergea apoi să pună de-o masă în cîrciumi de lux unde se servea la cordon bleu garnitură de discuri de creveți vietnamezi, pe care el îi caza cu nesimțire în scrumieră. nici șnițelul nu mai era ce ar fi trebuit să fie în rețeta clasică, iar surogatele aveau aspect de plastic lipsite fiind de orice gust. ajunsese să precizeze ca obiectul să fie bine prăjit pentru că nu plătea pulpa de porc în sînge. nici nu mai știa dacă se ducea acolo doar ca să se certe cu chelnerii de care ți-era frică să te atingi ca să nu pleznească precum gîndacii arși de becurile de o sută. oricum nu-i păsa de hainele pe care le avea și era întotdeauna mulțumit cu încălțămintea, mai puțin ocaziile cînd se umpleau cu apă. de aia ura toamna, iarna și orice ploaie, deși, măcar teoretic, erau pline de o atmosferă mistică proprie scrierii de poezie. el oricum scria în metrou sintagme foarte clare pentru el, nu și pentru anumiți prieteni de-ai lui, ce-l răbdau în toată splendoarea hachițelor personale. acasă nu scria mai de loc, pentru că un poet nu poate să scrie proză, cel mult pamflete, și nu are răbdare să umple constant niște pagini ce trebuiesc sublimate-ntr-o geometrie absolut necesară. spusese cuiva că tot ceea ce scrie se petrece nu în capul lui, ci el doar descrie stări fizice pe care le poate atinge. perplexitatea afirmației sau politețea persoanei lăsase începutul aceste minunate dezvoltări fără urmare directă și ne putem închipui doar unde s-ar fi putut ajunge dacă argumentația nu s-ar fi oprit aici. sună frumos, dar este total inexact, pentru că marea parte a vieții lui i se întîmplase în cap, iar incidențele aventuriere erau oricum mult mai slabe decît adevărul trăirilor lui amplificate de vîrsta prin care trecea, efervescentă în interior și total placidă într-un univers cu trei sau patru dimensiuni, cît se poate de normal. într-o seară încercase să desfacă din laconismul stilistic cuvintele și să-și demonstreze teoria. avu parte de numeroase priviri condescendente, pe care, desigur, nu le băgă în seamă și plecă convins că auditoriul va capta altfel poezia decît prin metri ritmați ai manelelor păunesciene. de altfel ajungea la certuri oarecum violente cînd venea vorba de chintalele de rime grase două cîte două, specifice bardului de la bîrca înainte și-napoi. n-avea cum se spune, răbdarea și aplicația spre a face niște oameni, atrași în smîrcurile ritmate, să se trezească la „ce din coadă au să sune”, deși nu s-ar spune că n-are dreptate. avusese tăria ca la un cenaclu să nu binevoiască a se ridica în picioare pentru a cinsti memoria proaspăt dispărutului, pentru care domnia sa nu avea nici-un fel de stimă. ba din contra. nu îi păsa că unii prieteni se pot uita urît la el. din partea lui fiecare putea să placă orice, dar să nu i se spună în față, așa cum nici el nu defila cu alți poeți, ceva mai puțin renumiți, dar care pentru el erau alfa și omega poeziei. cum nervii lui nu se revărsau prea mult prin camerele prin care trecea, era lăsat în pace în fața paharului cu vodcă din care zîmbea sorbitor.

pornisem de la cameră…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s