aspecte inedite din viața lui dan iancu (11)

moldova mea. aia e de mult, pe cînd mă duceam vara la unchii mei în moldova să-mi petrec vacanța de vară și țin minte și acum diminețile cînd eram trezit să mi se toarne pe gît o cană cu lapte proaspăt muls de la vacă.gras și grețos. alb, cu o spumă deasă deasupra și călduț precum ugerul vacii din care era stors. așa dăduse taică-meu ordin, pentru că era socotit sănătos. mai e o sumă de prostii pe care le-am făcut că așa mi se părea mie folositor, chestie discutabilă să spunem, mai ales cînd unchiul meu, mic de statură, își lua capul în mîini și se întreba cu ce greșise de mă acceptase vară de vară, deși știa că am o fantezie ce o depășea cu mult pe cea a predicii cu reguli ce mi le spunea de fiecare dată cînd veneam la el. o dată, pe cînd maică-mea mă trimisese singur cu trenul, îmi uitasem sacoul în compartiment, coboram la galbeni, undeva între bacău și roman, iar cînd venise cineva să mi-l aducă l-am întrebat unde erau cei zece lei ai mei ce mi-i dăduse maică-mea pentru bomboane. știa ea că fra-su mă trimitea la cazanul cu miere de albine dacă aș fi vrut ceva dulce. obiectul era în casă, pus pe un taburet și era acoperit cu un capac imens emailat. de toartă atîrna un polonic din care mă învățasem să beau mierea, lucru ce l-am făcut multă vreme spre surprinderea multora ce le venea greață văzîndu-mă dînd pe gît cîte un borcan cu miere sau mîncînd cîte un kil de dulceață o dată. unchi-meu, sandu, m-a trimis cu vacile, avea două, doar de cîteva ori, pînă se dumirise că nu stăteam de grija lor ci le priponeam dimineața și le luam seara. cînd mi-a spus că vacile-s flămînde, că ele nu pasc ca oile toată iarba, le-am băgat în sfecla cooperativei, iar cînd am înțeles că în sfeclă e interzis, am cotit-o spre porumb. s-a lămurit că poate îmi dă prin cap să trec prin petecele cu lucernă ale vecinilor și rămîne fără vaci, așa că m-a lăsat în pace cu corvezile, iar cînd mă lua undeva se uita la mine cu atenție să nu-i fac un bine. ce bine? păi cum a fost ăla cu vinul. avea un lichid acru, de un roze tulbure cu care se mîndrea. n-am priceput niciodată care sunt virtuțile băuturii naturale, care arată așa. mă rog. am luat un sac și am plecat la vie, unde i-am cules tot hamburgul pe care-l avea. erau ciorchini grei, cu boabe aproape negre ce aveau o coajă groasă și aromată. am umplut cam o juma de sac pe care n-am putut s-o iau în spate, drept care am tîrît-o pînă la el acasă. mătușa-mea a înnebunit brusc cînd a văzut ce am în sac. n-am înțeles atunci de ce. mă rog. a luat ciorchinii zdreliți și i-a cazat într-un borcan de murături și i-a zdrobit cu mîna. „să vezi ce-ți face bărbată-meu” zicea ea o dată pe minut. eu eram serios și încercam s-o lămuresc că o să facă un vin clasa unu marca urs… habar n-aveam cum e cu vinul și nu pricepusem de ce îi ieșea lui sandu un vin așa de prost. cînd ăla a venit acasă și a aflat într-un tîrziu ce era în borcanul cu pricina și-a pus iar fața în mîini și a început să plîngă că îl pedepsea dumnezeu pentru păcatele lui multe. m-a lăsat să-i explic privindu-mă cu ochi-n lacrimi și zicîndu-mi la final „nu pricepi nimic”. așa era, dar nu întrebam, știam de la „natură” cum era făcută lumea și simțeam impulsul să o îndrept, deși nimeni nu-mi cerea asta. așa și acum. sau părerea mea că iepurii trebuiau să stea în grădină, iar nu în cușca de unde mirosul de fecale te izbea ca un ciocan. așa că într-o după amiază le-am dat drumul. vreo două ore s-a căznit mătușă-mea să-i bage la loc. nu i-a mai spus lui sandu că ăla venise cătrănit de la muncă și l-a scutit de alte povești la care ei doi nu se putea gîndi că ar fi posibile. nu-i vorbă că făceam și lucruri bune, dar ăsta era normalul pentru care nimănui nu-i venea în minte să mă laude. și nici eu să primesc aprecieri. o dată pe vacanță apărea taică-meu să verifice starea națiunii. venea cu cîteva sticle cu coniac, măsline și alte bunătățiuri, ce nu erau decît la oraș, iar nu la cooperativa din sat unde găseai doar gaz, sare în bolovani gri și dropsuri de care nu aveam parte. poveștile despre faptele mele de îmbunătățire a situației erau spuse frumos, cu înflorituri, și erau însoțite de hohote de rîs despre care nici acum nu-mi dau seama dacă veneau de la coniac sau de la hazul lor nebun. oricum nu mai am pe cine să întreb, amîndoi fiind morți acum, unchi-meu de prea bun ce era, iar taică-meu de la amarnicul de păhărel dat pe gît mult prea des.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s