liniile drept cuvinte

mă simt oarecum nașpa. adică un pic înclinat față de orizontală. un soi de turn din pisa obez cu un picior mai scurt din varii motive. adevărul e că mă doare și e piciorul de sprijin pe care pun tot respectul de lume cu care mai sunt în stare. nu e prea mult, dar e destul pentru a nu urla în toate orele prin care mă-nvîrt. povestea asta cu scrisul mă rupe. îndoielile, dicționarul, plug-in-ul ăsta care-mi corectează expresiile și pe care l-am îndopat cu î din i pentru toate cuvintele ce le mai știu în limba română. nu spun aiurea „pe care le mai știu” pentru că încep să uit înfricoșător de mult. nu e vorba de o metafora márqueziană, ci de vîrstă cred eu, de nesimțirea cu care refuz din ce în ce mai mult să citesc și de băutura cu care-mi „dreg” zilele, mai singure decît corabia olandezului zburător. habar nu am dacă era singură, dar așa mi-a venit, așa am scris. mă gîndesc cum am să mai scriu cînd nu voi mai avea cuvinte, cînd nu voi mai ști înțelesurile, iar literele vor fi fire de nisip inutile. n-am răspuns. există doar imaginea unei fețe nedumerite de sunetele din jurul lui și care mai ține minte doar că mîna dreaptă a fost folosită pentru a nota din cînd în cînd, mai ales cînd își depășea lenea, forme ce conțineau ceva, dar care nici măcar nu mai sunt frumoase, precum paginile cu litere scrise caligrafic cu penițe frumoase în tocuri de lemn. înfipte vreau să zic. au fost de mult, cred că cu mai mult de juma de secol, ce interesant mă simt cînd îmi spun că am trăit cu mult peste o jumătate de secol, de veac, de singurătate, dacă tot pomenirăm… aproape trei sferturi… și mai și… revin. caligrafia e doar frumos în sine, nu are sensuri oculte și nici ambiguități filozofice. e o mare de volute de parcă te-ai învîrti pe gheață. pe o gheață unde tu nu mai contezi. doar urmele tale devin esențiale. fără bullshit-ul dezastruos al cititului printre rînduri. care rînduri. cînd vezi v-ul cocorilor nu te întrebi dacă e ceva între ei. vreo halva de exemplu. mă rog… înțelesurile. liniaritatea unei demonstrații. din asta se deduce că… de fapt se pot deduce mai multe. și că eu sunt atît de încăpățînat în a-mi croi viața după scenariul boem al unui perdant, și că nu am apucat să spun nimănui pe îndelete cîte ceva, și că… ce mai contează. în curînd o să fiu doar un morman de celule urîte, cenușii, monstruoase fojgăind linii inutile. frumoasele linii? poate… sau de fapt nu. de fapt nimic. frumosul trebuie să aibă o încărcătură filosofică… adîncă… morală… o formă evanescentă… ca un sloi de gheață într-o expoziție de statui în acest material lăsat de izbeliște… o venus din milo cu mîinile curgîndu-i pînă la baza piedestalului… să te cuprindă cu ele… să mă cuprindă cu ele… reci…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s