vine, vine primăvara…

am să mușc o parte din tine ca dintr-un măr, îmi spuneai de obicei primăvara, cînd fructele din balcon aveau tot parfumul fînului în care erau îmbrăcate. stăteai cu brațele puse pe umărul meu stîng și mă priveai dintr-o parte zîmbind. eram goi pentru că-nvățaseși de la mine inutilitatea hainelor prin casă, doar veneai brusc în bucătărie noapte cînd mergeam să iau cîte ceva și mă sărutai cu poftă. eu îți spuneam că nu facem spectacol pentru vecinii de peste drum. tu fugeai în casă și tălpile goale ți le aud și acum la atîția ani de cînd ai murit. știu că primisem un sms patetic, eram la bruges, în care-mi trimiteai ceva jumate poezie, jumate plîns. sunasem imediat și nu prinsesem legătura. doar seara aflasem că plecaseși și-mi rămăseseră doar visele, imaginile din capul meu populat de fantasme. în fiecare primăvară, ca în fiecare clipă, mă gîndeam la tine și neschimbat îmi veneau în cap aceleași cuvinte, același plîns urca în mine și-nchideam ochii să ne fim, tu în mine, eu doar cu tine. îmi pare rău că nu te strîngeam în brațe în bucătăria plină de lumina neonului, goi, ce dacă se uitau la noi… de obicei toate astea vin mai tîrziu, cînd nu mai ai ce face, vorbești singur ca un patefon lăsat să meargă la infinit zgîriind placa. (imagine comună, dar acum nu stau decît să mă plîng.) îți vorbesc despre una sau alta, uneori, de cele mai multe ori, calm, ca și cînd ai fi aici pe canapea și m-ai privi ușor ironică, aprobîndu-mă aparent. rar cînd nu mai pot și tac ascultîndu-mi învelișul cum se crapă, iar toate cele curg din mine. zac așa ceva timp, cîteva zile, după care mă liniștesc, funcționez, umblu de la un client la altul, de la un prieten la altul. îmi plimb singurătatea acidă într-un spațiu de care nu-ndrăznesc să scap, deși cine mă vede înalt, atletic aș spune, nu crede că uneori frica mă paralizează și părul scurt, cum îți plăcea ție să mă tund, periuță, se umezește de la transpirație. una ce o simt rece, curgîndu-mi ușor pe gît.ce legătură are? păi are, că dacă nu mi-ar fi frică de ce ar păți cei care țin la mine, de mult aș fi fost cu tine acum. dar eu ce-am pățit? nimic? cum nimic? păi sunt singur, vorbesc singur, mă aud singur… din cînd în cînd, din ce în ce mai rar, îi văd pe cei dragi, îi aud cum mă întreabă dacă-mi lipsește ceva și tac. cum să le spun că doar tu îmi lipsești, ca să aud lozinci de tipul „viața merge înainte” sau „tot nu ți-a trecut? măi, măi…” cum ar zice maică-mea la cei optzeci și trei de ani ai ei. sau să îndur privirea miloasă a sor-mii, ce tace, dar se uită la mine, nu știu cum, de-mi trece cheful de cafeaua ce mi-o pune în față. ok. m-am întristat cu primăvara asta în care nu putem ieși împreună să facem poze ca-n fiecare an. lasă… mai vorbim noi… acum o să plec la cumpărături. o să-ți fac o fasole bătută…

Anunțuri

Un gând despre &8222;vine, vine primăvara…&8221;

  1. Pacat ca ne dam seama uneori mult prea tarziu de dragostea ce o purtam pentru cei din jur…desi ii iubim nu stim sa o aratam; si cand ne hotaram in sfarsit sa scotocim prin cotloanele sufletului nu mai avem cui s-o impartasim…pentru ca persoana aceea draga se va fi dus de multa vreme de langa noi; si uite asa vom ramane o intreaga viata cu un gust amar ce ne va sfasia si macina sufletul pana vom pleca definitiv. atat de trist si infiorator de real.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s