dimineața devreme

intrai în cameră, vorbeam, erai într-un maieu negru, scurt, pînă deasupra buricului. în rest șoldurile lin arcuite, picioarele lungi, mîinile care parcă vroiau să-mi spună ceva, mirosul tău de devreme ce mă liniștea… vorbeam ce vorbeam și ieșeai. de fapt intrai iar în cameră, dormitorul cu geamul deschis pe unde intra răcoarea dimineții și vînzoleala păsărilor din parc. totul se repetase pînă cînd m-am trezit cu ochii la ușă așteptînd cu ochii deschiși să intri iar. evident, nu s-a mai întîmplat. am realizat că mă trezisem și totul nu fusese decît un vis amabil, un soi de dorință acumulată în capul meu bolnav de tine. așa gol cum eram, am deschis ușa de la balcon și am ieșit să mă uit la copaci, la lumina aproape clară a începutului de zi. cineva trecea pe stradă și i-am spus în gînd neața. m-am întors ți m-am pus iar în pat. aș fi vrut să reiau visul, dar nu am mai putut să adorm. priveam tavanul și te simțeam lîngă mine, caldă și lungă, cotropitoare, cu limba desenîndu-mi reliefurile urechii. o simțeam parcă pînă în centrul creierului, ascuțită și obraznică, precum rîsul tău cînd te furișai goală în bucătăria unde găteam pentru noi doi și mă sărutai brusc. îți spuneam că nu e frumos ca vecinii să o vadă goală, era spectacolul meu particular, iar ei nici nu plăteau bilete. m-a sculat iar și m-am dus la bucătărie. am luat ibricul, l-am umplut cu apă și l-am pus pe aragaz. am luat cutia de chibrituri și am aprins ochiul de sub el. am luat din dulapul alb, atîrnat pe perete, o cană și am pus în ea o lingură de cafea. am turnat apa clocotindă peste ea și am amestecat în pic. am luat cana și m-am întors în balcon. beam cafea, mă gîndeam la tine și priveam rarii trecători de pe stradă. mi-am adus aminte că aia nu era casa mea, e a mamei mele, care parcă nu era în apartament. pe semne că plecase într-o excursie la rudele ei din moldova, unde nu mai călcasem din copilărie, și de aia eram așa de liniștit să umblu în pielea goală pe acolo. mi-am adus aminte că tatăl meu murise de mult, într-un accident de mașină pe cînd bătea țara cu topografii lui. priveam din acvariul meu, balconul era închis cu cornier și geamuri subțiri, nimeni nu-și ridica ochii să se uite la mine și m-am întrebat dacă eram. am strigat. nu s-a auzit nimic.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s