lirismul nu-mi spune nimic

a fost un tunet lung precum sărutul tău din ultima noapte, după care n-am mai știut de tine. plouă. lumina e închisă la culoare și umedă. miroase a baltă călduță. stropii de apă ce cad au temperatura aia care-ți face bine la buze și la pielea uscată de o prea lungă așteptare. e o mare de frunze la ferestrele mele și toate-s deschise. scriu, cum nu știu a face altceva în casa asta atît de departe. drumul s-a oprit undeva la poalele dealului, în buza pădurii. și oamenii tot acolo. ar rămîne surprinși dacă m-ar vedea, dacă ar vedea casa. scenariile care urmează sunt din ce în ce mai vîscoase, dulcege și au gust de cenușă. nu se întîmplă. rareori cînd vine ceva care seamănă, dar are în el un sîmbure de rahat care-i strică echilibrul de poveste nedospită. scriu din ce în ce mai rar pentru că închipui din ce în ce mai rar. stau și privesc anotimpuri întregi. culorile se mișcă încet de la verdele miezului de lăptucă, pînă la auriul încet și sumbru. aici nu se întîmplă nimic, dar dacă ai să iei curgerea permanentă și pseudo-ciclică a ceea ce văd drept fapte, ai putea înșira epopei. eu nu simt așa și n-am să scriu vreodată despre asta. de obicei băsmesc despre ceea ce e în mine, iar în mine se petrece doar moartea… și nici despre moarte nu scriu…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s