despre contradicții cu înțelegere

era violent în păreri, iar contrazicerile se transformau în urlete. nu că n-ar fi fost lămuribil, ci pentru că n-avea răbdare.  îi era greu să admită că partenerii de ceartă agresivă nu erau lămuriți avant la lettre de logica lui impecabilă. ceea ce nu lua în considerare era salturile lui în demonstrație. de obicei făcea ca multe manuale de matematică unde parcursul era prescurtat din motive de spațiu, iar „este evident că de aici deducem că…” era de fapt o prescurtare pentru cei care știau că au fost tăiate niște explicații banale. la el salturile erau mult mai consistente și ar fi putut de fapt să spună doar „deci…”. urmarea era că la reluare se adăugau note, explicații, referințe pe care tot omul ar fi trebui să le știe de la natură. aș putea să dau multe exemple de astfel de discuții, dar pe scurt asta-i esența. nu avea răbdare, iar enunțul, peticit apoi, era pentru el o culme a cristalului. structurat, clar, perfect. evident pentru toată lumea era că nu avea nici pe departe aceste calități, în afara lui. se înfuria, uneori nebănuit de mult, pleca mîhnit, iar după ceva timp își dădea seama că repezea structurile și-și cerea scuze. din păcate asta nu-l oprea să repete atacul la baionetă, indiferent de gradul de prietenie al amicului cu care purta cearta. nu purta pică, chiar dacă după descompunerea în părți infinitezimale a sentinței și a demonstrației insul era de neconvins. învățase din timp că oamenii nu sunt la fel, că pot gîndi diferit, deși i se părea ciudat, iar existența unor păreri contrarii făcea parte din jocul feroce al democrației. desigur totul pînă la punctul în care i se părea, sau chiar așa era, că este sfidat. atunci tăcea, ce rost are să te cerți cu oameni oarecare? spunea el, și își termina paharul privind aiurea. nimic din înverșunarea de dinainte nu se mai cunoștea pe fața lui. te-ai fi gîndit că era un placid, un tăcut, un absent. de altfel puțini dintre oamenii pe care-i întîlnea știau toate acestea. apărea ca un tip vesel, lipsit de griji, cu simțul umorului, neatins de căcaturile cotidiene. rămînea surprinși, cînd îi citeau scrierile, aproape muți. unii l-au întrebat de unde dragostea asta pentru dezasamblarea ființei în particule de non-ființă, dar el dădea din umeri zîmbind, de parcă n-ar fi fost el cel care le scria în apartamentul lui de trei camere de la etajul patru al unui bloc din ghencea, aproape de stadionul steaua, cum îi spunea lumea. ura să dea explicații mai mult decît să amănunțească demonstrațiile. nu scrii o carte și îi atașezi un dicționar explicativ, se scuza celor mai insistenți. dacă nu-ți place asta e, nu scriu pentru toată lumea, înflorea nedîndu-și seama că jignea. scriu despre mine, despre viața mea, cea din capul meu, și dacă nu simți înseamnă că am scris prost, își punea cenușă în cap, deși nu credea asta. visa cu ochii deschiși la clipa cînd va primi premiul nobel pentru literatură și uneori se gîndea cum are să fie discursul său de recepție. făcea lista de invitați pe care avea să-i cheme și care nu l-ar fi refuzat niciodată sub niciun motiv, la fel cum își calcula cu minuție premiul ce-l va încasa în fiecare duminică la loto. trăia din liste cu cumpărături, binefaceri, invitați și din imagini unde el era centrul atenției și uneori era obosit de interviurile imaginare pe car ele dădea în cele mai exotice limbi cunoscute. ciudat era doar rușinea pe care nu și-o putea reprima la auzul unor aplauze adresate lui. se înroșea, dădea din mîinile micuțe să înceteze cu ele și-și strecura corpul diform pe scaunul lui unde lăsa capul în jos. nu-i plăcea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s