Despre Înțeles (reeditare)

26.

 

veniți de mă luați[1]

trupul meu[2] vă va înmiresma mîinile

degetele vostre grăbite

smulg din el bucuria de a vă fi

bucăți de pîine sunt eu pentru voi

purtate în coșuri pe umerii calzi ai fetelor regelui

 

doamne

cum își unduie ele înaltele coapse

prin piețele năclăite de soare

printre tarabele țipînd a rodii și pește

mîndru iscînd priviri uimite bărbaților

ce vin de departe[3]

 

căci zi de sărbătoare se petrece între ziduri

și iată‑mă

sunt vouă[4]

oameni asurziți[5] dintr‑o dată în mirosul femeilor

și foamea voastră ei uscată

de nisipul ce nu se mai mișcă

 

luați‑mă


[1] strigătul fără miros aruncat în structura transparentă ferestrelor

cioburi îți sfîrtecă chipul, prietenii mîngîindu‑ți obrazul

nici nu tresar cînd sîngele le încălzeste mîinile.

“opriti‑vă” spun ochii tăi uscîndu‑se

dar ei îți zîmbesc înainte,

bieți corăbieri ai lui Ulise, vîslind,

cu urechile cetluite de ceară.

 

[2] trăiesc în tine

în caldul pîntec al mîngîierii tale

și lume nu e

veneau sunete înmuiate de carnea ta adăpost

nici mîna nu‑mi vine s‑o întind către lucruri

de dinapoia zîmbetului tău

adorm

 

[3] 1492, cel fără de sfîrșit

 

a.

neștiutul roade lemnul disperat al corăbiei

strălucirea ce‑ar fi trebuit să vestească piciorul împintenat al regatului

pînzele de mult, zdrențe de vînt

n‑am mai ieșit din întunericul cabinei de ani

iar cerul îl presimt pîndindu‑mă dureros de albastru

soarele se dizolvă în netezimea culorii

amar vîscos de alge îmi strecoară‑ntre buze

 

b.

era acolo pe chei și ochii mei o desfăceau din mulțime

mîna ridicată și palma deschisă a părerii de rău

știu vei veni îmi spuneau săruturile ei din noapte

brațele înfrigurate apăsîndu‑mi ceafa spre sine

coapse nevrînd să gîndească a plecare

aproape nemișcînd

știind că am să‑i spun multe

și pîntecul zvîcnind

iubito miroși a valuri ce pleacă

dar am să vin

nu‑ți fie teamă

 

c.

mi‑am pus azi destrămatele haine de comandant

doar fireturile aurii trăiesc în lumină

pașii‑mi măsoară clepsidra grinzilor rămase

papagalul e verde și mut ca și corabia asta care nu mai lunecă spre ceva

mă uit la hărțile desfășurate pe masă

la liniile ce abia se mai văd și am uitat ce înseamnă

cred ca nu am plecat niciodată de niciunde

nici din cabina de sub punte nu ieșisem

oare sunt sigur că acolo este albastru

 

[4] ceața dizolvă

cetatea golită de privirile care se întîlneau

dimineață de dimineață

noi

fărîmițați în nisipoasa împărțire

a pronumelor singulare.

 

[5] alunec în vesela rostogolire a cioburilor

tocite de apă

nicicînd nevenind înapoi in vitraliu

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s