aspecte inedite din viața lui

te-ai lăsat pe dracu[1]… cin’ te crede? nici tu nu te crezi. bați cîmpii ca o babă în fața porții. băi, idiotule, de scris nu te lași, el se lasă de tine. ai înțeles? dădea din mîini ca de obicei, apmlu, fără să bage de seamă paharele de pe masă sau lumea care din cînd în cînd se uita la el de parcă l-ar fi înțeles. ești mort, mă, fără scris. vii, te pui în fața mea, comanzi o vodcă, deși-ți trebuie un duș rece și orăcăi prostii fără să gîndești. mă uitam la el care căzuse mult, începuse să se desfacă, dinții îi părăsiseră gura bogată, pielea se-ntinsese din cauza grăsimii ce se punea pe vestitele-i oase și hainele stăteau parcă fără chef pe trupu-i încă lipsit de liniștea aia cerută de vîrstă și de imaginea oamenilor aproape morți. bă, puță, scrisul e o boală. indiferent ce faci, scrii. că te duci la piață, că ești în vizită la niște prieteni simandicoși, ce te-au invitat subtil să-ți de a de mîncare, că ești la masa te de lucru, care poate fi și patul tău de lucru, că de aici vine „ia patul tău și umblă!” hahaha, tu scrii dacă ai scris vreodată. grafomanul n-are astfel de viață. el scrie atunci cînd își propune. tu scrii și cînd taci și te uiți la mine ca o gloabă tristă apucată de lehamite. se opri să-și tragă răsuflarea, sorbi din păhărelul de pe masă plin cu vodca călduță a terasei, luă aer în piept și… să-ți spun ceva. eram puști, un puști cordit, ce mai, și umpleam caietele cu poezii. le iau într-o zi și le duc profesoarei mele de română. trebuie să-ți închipui o doamnă în vîrstă, elegant îmbrăcată, cu acel aer distant al profesorilor de altă dată, citisem și eu prin cărți cum ar fi trebuit să arate profesorii, dar care mă impresiona prin precizia cu care desfăcea textele în șuruburi, piulițe, biele-manivele și alte drăcării. n-am văzut-o niciodată să dea greș, deși nu spunea direct că obiectul e de rahat, dar ne făcea să vedem cum ne băgăm mina-n căcatul moale al leorpăielilor scolastice din manualele imbecile, dar gratuite. simțea poezia, literatura mare în special, și putea să îți arate precis de ce anume trebuie să te bucuri. mă gîndeam că o dau gata cu cele trei caiete pline ochi cu poezele, pe care eu le credeam impecabile. mi le-a primit cu sprîncenele ușor ridicate, țin minte și-acum „ tu scrii poezii, ionescule?” pesemne că m-am înroșit tot, îți dai seama că nu eram unul de pus pe rană, așa că fîstîceala mea era ușor inexplicabilă. le-a luat și peste două săptămîni, în care eu am fiert, m-a chemat și mi le-a dat. „aruncă-le”, mi-a spus calm. am încremenit. „tu nu scrii poezie, n-ai indolența de a transforma totul în filozofie, iar textele tale sunt prea abrupte pentru a fi structurate într-un ritm. ai în schimb morbul scrisului, așa că încearcă proză. scapă de metaforele ce nu ți se potrivesc și lasă textul să curgă.” am rămas mască. „doamna profesoară…” am încercat eu să îngaim, „ionescule, lasă prostiile pentru că scrisul e în tine și pînă nu te lasă n-are rost să insiști acolo unde vei arăta ca un ciung făcînd dantele.” mi-a pus în mînă caietele, s-a întors și a plecat. anul următor nu avea să mai fie profesoara mea și n-am mai avut nici-o discuție despre ce scriam eu. am ajuns acasă, am desfăcut caietele și le văd și acum pline de însemnări făcute cu roșu. tăieturi, semne de exclamație, virgule, sinonime, mă rog o adevărată muncă de redactor de carte pe care eu nu am fost în stare s-o fac niciodată. erau și comentarii ironice, pe care le resimțeam dur. ce mai, am stat am citit, am luat caietele și le-am aruncat la gunoi. acum îmi pare rău. femeia n-a mai venit într-o zi la școală, nimeni nu spunea nimic, și n-am mai știut niciodată ceva despre ea. recunosc că am fost leneș și nici nu m-am interesat. cert e că am început să scriu texte, texte literare, pe care nu le-am mai numit în capul meu nici poezie, nici proză, ci doar texte. m-am simțit liber să fac ce vreau și în cîțiva ani terminasem prima mea carte, știi care. că a zăcut la edituri pînă după revoluție este altceva. eu eram deja eu. întreg, fără căutarea unor haine care nu mi se potriveau, scriam cu poftă, îmi făcea plăcere să-mi corectez hartanele de fraze, căutam sensuri, nuanțe, finețuri. fără ea aș fi fost un mim al literaturii. la tine asta a fost esențial, nu ai crescut la creșa cenaclului albastru, nu ai fost împins de la spate cu sfaturi de unul sau altul. ai fost singur. te-ai descurcat singur. scrisul e în tine, cum e în mine, cum e în încă vreo cîțiva. el nu te lasă. degeaba declari. peste un timp vei scrie un sms, o frază, te vei apuca din nou… lasă-mă pe mine cu declarațiile dictatoriale de tipul eu… se oprise. luă iar păhărelul și sorbi în felul acela care-mi tăia creieru-n două și de care nu-l dezbărasem niciodată. ăsta era și nu avea să se mai schimbe pînă cînd a dispărut, uitat de dragii lui compatrioți și colegi, într-o iarnă grăbită a acelui trist început de mileniu în care nu ne mai regăseam. n-am fost la-nmormîntare cum nu prea mă duceam la niciuna, nu din lene sau oroare, dar cînd mă mergeam la terasă așteptam să apară și să-mi zică de la intrare puță, ai comandat o sută pentru mandea?


[1] dacă las la o parte locurile comune cu sate, bătrîni înțelepți, iarbă, iubiri romantice, dezvirginări tandre, curve mirifice, copaci, cer albastru, sînge la tavă și alte asemenea bălării nimeni nu mă va citi. filozofia sau textele adînci obosesc și o carte subțire, îmi venea să scriu „absolut subțire” total aiurea, cumpărătorul o va lectura poate într-o viață. cine e obișnuit să se bucure de limbă? mai nimeni. confundăm ritmicitatea și curgerea narativă cu scrisul. sunt două lucruri paralele. la unii totul e limpede, poate prea limpede, discursul e neîntrerupt, în viața reală nici nu există așa ceva, iar urmăritorul, pentru că nu e vorba de cititor, e captivat de nefirescu lin al acțiunii. total aiurea. ce morții mamii lor fac profesorii? nimic. leneșe vieți în slujba unei lefi amărîte. cîți stau să se gîndească cum să-i facă pe mult mai mulți să citească? un număr insignifiant de mic. altfel nu se explică de ce mormane de texte grețoase ca scriitură își fac loc în mintea tuturor. sunt nervos. asta e. nu sunt supărat, sunt pur și simplu obosit de a vorbi la pereți. rîia asta a locului comun care mi se bagă sub piele cînd mă gîndesc la cine va citi cartea asta. futu-i!

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;aspecte inedite din viața lui&8221;

  1. nici nu stii daca va citi cineva ceva. bati campii daca mai speri. eu i-am verificat. nici macar copertile nu le citesc. cred ca mai bine sa le trimit ceva de ingurgitat. orice sa mestece si sa-i asculti cit de destepti si culti sunt. n-ai experientza destula. vino la noi sa vezi cum tesu a impartit 13 diplome de publiciti celor care sunt cu un picior in groapa. imi amintesc de tata care a vrut sa faca studii superioare dar s-a razgindit ca prietenul sau care a murit si a cerut sa i se scrie inginer pe piatra. totu-i vindut manipulat si te cultiva sa-i alegi la anul ca au trecut 4 ani si vor sa-si foloseasca in continuare functia de mare conducatori de nimic, n-ai habar cit sunt de trista. zilele asta s-a mai stins din viatza si Campus. iar in junal i-au uitat pina si numele mic, cica avea 91 de ani. Marius Mircu vreo 90 iar ceilalti au peste 80…la toti sa le fie tarina usoara nu ramin nici cartile lor ca amintire, familia li-a donat aiurea in sala pentru niste cititori care vor sa se vada intre ei, macar acolo se intilnesc fara sa plateasca la adunarile asociate asociatiei
    azi noapte am vizat ca o amica poeta a murit …m-am speriat am zis ca in vis e randul meu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s