aspecte inedite din viața lui

deschisese ușa în fundul gol. pielea atîrna de la cura de slăbire acută. pe alocuri culoarea ei devenea maronie fiind și pătată pe alocuri de forme neregulate. polițiștii l-au întrebat dacă este el. a tăcut făcîndu-le loc în apartamentul cu miros închis. se vedea că nu fusese aerisit de ani de zile. altfel destul de curat. gresia din hol și sufragerie era limpede. l-au întrebat dacă știa de ce veniseră. n-a răspuns. s-a așezat pe fotoliul din fața pc-ului. în stînga ecranului, pe biroul deschis la culoare, luat de la ikeea pesemne, era un scaner și o împrimantă. în cealaltă parte două recipiente cu pixuri și creioane, un harddisk extern și trei rafturi mici cu tot soiul de hîrtii păpuși cărți de vizită cd-uri cîrpe de șters praful un alt hdd extern și multe cabluri negre. un pachet de țigări, o brichetă și o cană imensă de cafea cu zaț învechit pe fundul ei completau locul. polițiștii au rămas cu privirile agățate de pereții ce erau scriși cu poeme sau bucăți de proză sau desene făcute cu un marcher permanent, desigur negru. nu înțelegeau nici scrisul, dar nici bucățile pe care totuși le deslușeau. altfel apartamentul sau măcar sufrageria cu canapeaua de cinci locuri, masa joasă din pfl furniruit și perdelele de voal cenușii acum nu era cine știe ce, mai mult ceva modest mărturisind o viață nepăsătoare în fața bunurilor materiale. poate televizorul, un lcd cu o diagonală de un metru jumate ce mergea pe un post ce dădea muzică simfonică era singurul lux din apartament. l-au mai întrebat vreodată, iar el nu a răspuns privind cu atenție ecranul alb. ar fi trebuit să fie altfel, dar cu toate că scria destul de repede cu ambele mîini, doar cîte un deget de la fiecare, nu se vedea nimic pe suprafața electronică. „domnule, nu vreți să vă îmbrăcați și să veniți cu noi?” l-au întrebat a treia oară fără să obțină vreo reacție în sensul dorit de oamenii legii. „ce facem, bă, cu ăsta?” îl întrebă superiorul pe inferior. „ce să facem, șefu? îl luăm și gata!” răspunse acesta sigur pe el. „așa, în pielea goală? nu vezi că e cu pluta? îl îmbraci tu?” la această mitraliere de întrebări inferiorul rămase mut, dînd nedumerit din umeri. „punem un cearșaf pe el, șefu![1]” găsi el soluția salvatoare. „e o soluție. du-te și caută un cearșaf sau o pătură că e cam frig afară.” polițistul deschise ușa la dormitor și rămase interzis. din spatele ei se ivi un cap imens ca de șarpe ce căsca. dinții lungi, curbați elegant spre interiorul gurii uriașe, picurau un lichid verde ca orice venin serios. capul negru se închise fulgerător peste trupul înghețat de frică. celălalt, șeful după cum i se spusese mai înainte, rămase încremenit, iar sarpele își inelă trupul imens spre el. avu desigur aceeași soartă malefică. el scria înainte[2] fără să bage de seamă evenimentele ciudate din spatele lui. mașina celor doi rămase în fața blocului blocînd un loc de parcare, dar nimeni nu avu îndrăzneala să reclame acest abuz ani întregi.


[1] avea tălpile galbene, îngroșate și pe alocuri cu șanțuri. erau tălpile alea obosite de drumuri lungi, de praf și de un anumit soi de deznădejde, nu ăla ce ți-l fluturi ca pe un steag de luptă, ci ăla moale, care ți se lasă-n priviri și din care n-ai să mai ieși vreodată chiar dacă ai încerca. unghiile erau tăiate cu grijă, aproape de limita cărnii, dar senzația de oboseală era atît de cumplită încît n-ai fi scăpat de ea, iar amănuntele unei normalități bănuite nu acopereau culoarea indestructibil tristă a tălpilor.

 

[2] își suflă nasul și umplu chiuveta albă a băii luminată de un neon puternic de stropi roz și roșii. privi și dădu drumul la apa care dizolvă culorile vii luîndu-le în vîrtejul puternic ce se formase. își ridică capul înspre oglindă de unde un chip care nu era al lui îl privea trist cu o piele ușor cenușie, ridată, cu porii mari, deschiși. pînă la urmă admise că era chipul lui înconjurat de părul ce se decolora spre un alb gălbui semănînd din ce în ce mai mult cu imaginea bărbii pe care bunicul lui n-o avusese decît în imaginea lui despre el. în general poveștile despre copilăria lui erau spuse de alții și nu semănau deloc cu filmulețele pe care le derula cu drag în capul lui. obiceiul ăsta îl păstrase și uneori, în fiece dimineață de exemplu, se uimea pe sine cu oglinzi, acte sau alte bălării realiste. nu prea era un om practic, deși apărea multora ca un tip sfătos, cu mare grijă de ceilalți, iar ideile lui erau în afară cît se poate de cu picioarele pe pămînt, adică terre-à-terre aș fi spus într-un mediu mai poliglot. cum sunt într-unul normal și doar relatez ambiguitățile personajului meu, prefer expresia cu picioarele. revin. omul nu arăta altora, de ce oare?, realitățile lui și a-i cere o trecere în realismul de care era străin, era totuna cu a scoate din el un discurs plat, plin de înțelepciuni lipsite de strălucire sau unicitate. nu îl preocupa să demonstreze că e un tip deștept, știa asta. o demonstrație ar fi presupus a-și arăta sieși asta, iar truismele turnate propriei persoane i se păreau lipsite de gust. i se rupea de ce părere aveau alții, dar se bucura de dovezile de recunoaștere, la cele calde mă refer, pentru că iubea nespus manifestările de patetism, deși uneori era cinic pînă la a deveni grețos. nu era o contradicție, ci era o izbucnire a sentimentului acut al echilibrului interior ce-i permitea să fie indiferent cînd niște polițiști erau înghițiți de baziliscul din dormitor.  indiferența nu se referea la lipsa lui de umanitate, ci doar la perceperea lumii reale ca fiind o simplă imagine simplificată a unei lumi reale în care trăia atît de singur. nu mai înșir restul de adăugiri, cum ar fi trăitul în acvariu sau tunel, lumea populată de urlete și ființe desfăcute, cu organele atîrnînd, ce defilau prin zidurile ce-l înconjurau sau alte accesorii, să spunem. nu-mi dau seama cum putea să împace aceste trăiri, ca și cînd ar fi fost două ființe sau o lume de tip harry potter. în fond și la urma urmei nu e treaba mea să-mi bat capul cu faptul că se ascundea sau nu-i păsa. cert e că oamenii din jurul lui îl tratau ca fiind un ins normal, respectabil aș spune, deși (am folosit „deși” cam des) erau semne de nebunie, ca să fiu corect. de exemplu vorbea pe stradă. singur. veți spune că sunt mulți, dacă nu mai toți fac asta. se poate. eu nu. sau mă controlez. el în momentul cînd o domnișoară frumoasă s-a întors speriată că era cineva ce perora în spatele ei, i-a spus vesel „nu-ți fă iluzii, o vei face și tu!” săraca de ea. personajul a trecut de ea zîmbind și continuînd cearta cu sine. cu voce tare, evident. în acea dimineață se gîndea doar la sîngele ce-i curgea din nas în timpul nopții. se șterse cu prosopul bleu. prosopul rămase bleu. el îl vedea colorat cu o dîră veselă, roșie. chiar vedea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s