aspecte inedite din viața lui

*

nu m-am mai tuns. am renunțat din aceeași oroare de frizer care îmi dă fiori de fiecare dată cînd trec pe lîngă o frizerie. nu mi-a plăcut niciodată să port părul scurt, iar pletele-mi negre, cu firul gros și drept, îmi dădeau aura unui tip dezlănțuit. nu sunt nici pe departe așa. de obicei sunt calm, iar stările de enervare nu le vede oricine, doar prietenii mei cei mai apropiați și tu. e o ciudățenie, recunosc. nu urlu, nu sparg, nu sar la bătaie. privesc doar aiurea, vorbesc în șoaptă și silabisesc de parcă mi-ar fi scîrbă de prostia celuilalt și-s nevoit să îi spun în așa fel încît să priceapă. nu repet, nici măcar rugat. n-am cum să fac altfel și, cinstit, să fiu, nici nu vreau. obiectele, ceilalți, nimeni nu-i de vină pentru prostia unora. sau pentru nesimțirea lor. ieri la supermarket m-am enervat pentru că deși aveau o pancartă cu „dacă-s mai mult de trei la o casă, deschidem una nouă…” erau șase, șapte. am început să citesc silabisit lozinca, minciuna, promisiunea deșartă. nimeni nu a mișcat. un idiot de la o casă urlă la mine „ ce ai, bă? ce, e magazinul lui?”. m-am uitat la el, un papagal de cartier, cu antebrațul compostat de un tatuaj imbecil, mai lipsea „tanța + costel = love” și părul, dat cu gel, în formă de creastă. m-am uitat la el și i-am spus de parcă aș fi fost un șarpe „boule, dacă eu cumpărătorul, adică și tu, nu suntem mulțumiți nu mai cumpărăm aici și se închide obiectul, iar leneșul al cărui magazin nu este, rămîne șomer. ai înțeles, handicapatule?” a vrut să sară la bătaie și mă gîndeam cum să-l sfărîm. nu c-aș fi vreun rambo, dar îmi venea să-l omor. pușcărie scrie pe fruntea mea… am scăpat pentru că l-au prins ceilalți de la coadă, pesemne că au realizat cît de nervos eram, dar a plecat înjurîndu-mă de mamă. dar nimeni, absolut nimeni nu mi-a luat apărarea[1] sau nu s-a revoltat contra situației. dacă s-ar fi deschis o altă casă erau fericiți, dar altfel stăteau ca oile la coadă. am plecat. m-am gîndit că ar trebui să încetez cu răbufnirile, cu datul cu părerea, cu salvatul chiar cînd victima nu vrea să fie salvată. de ce-mi pasă? de ce dracului nu-mi văd de drum și fac eu pe eroul salvator, gică pompierul?


[1] semințele-i doar o formă de val elegant peste limbajul ambiguu al acestui început de timp. îi mîngîiase țîsnirea funcționărește, detașat, cumva aspru, ca să fie eficient, și comentase într-un fel absent de parcă tăia un pește proaspăt pe masa de inox din bucătărie. „a fost bine, dragule?” glasul ei indiferent sfîșîi liniștea ornată cu auriul luminii și triluri voioase de păsărici, iar echilibrul stînjenitor al acelei dimineți de mijloc de vară se prăbuși împrăștiindu-se-n țăndări tăioase de murano. destul de repede desfăcuseră peste patul boțit un dialog animat despre cafeaua, ce avea să le fie adusă în curînd, despre mașina strălucitoare de pe pietrișul din fața vilei, cu ușoare bîrfe, unde cunoștințele lor aveau un loc cît mai central, și mai ales despre viitoarele lor prețuri. zîmbindu-și cît mai politicos s-au îndreptat spre partea lor de zi, ce avea să-i aducă-ntr-o nouă și magnifică dimineață.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s