aspecte inedite din viața lui

*

camera, luminată la orice oră de un bec economic înfipt pe o tijă de aluminiu, era ciudat de întunecată altfel. mai ales cînd ziua era bolnavă[1], iar soarele niciunde. stătea în colțul ei, acolo unde era așezat biroul de la ikeea din mesteacăn. masiv și ieftin. al doilea criteriu era oricum preponderent, mai ales că-n ultima vreme, un an jumate, doi, cred, nu prea se-ntîlnise cu banii. de aici și garderoba formată mai ales din tricouri fără număr, patru perechi de pantaloni gata bazonați, două jachete, ceva pulovere, cred ca vreo cinci, și o scurtă muncitorească din israel, de acolo unde muncise el. i-o dăduse inițial lui taică-su cînd îl vizitase, după cum îi și spusese pe cînd trăia fără cap că fusese în excursie la unul în israel. poate a fost mai bine că nu mai era lucid și întreba cine-i doamna aia din casă, adică nevastă-sa, care-l hrănea și avea grijă de el. poate pentru că moartea a trecut cumva prin el[2] fără ca să-și dea seama vreodată că era în pericol, deși îl durea și-i făceau morfină la greu pînă-n ultima zi cînd maică-sa la-ntrebat la telefon dacă mai are rost. a luat taxiul și la cinci zece minute după ce ajunsese în camera albastră o rotire a capului spre dreapta cu o revărsare a unui lichid maroniu l-a vestit că el murise. murise de mult, dar vorbim acum de lucruri fizice proprii, iar diferența dintre un corp decedat și unul inconștient e mai mult metaforică decît legală. una peste alta jacheta ajunsese din nou la el, ca și geaca de piele de capră ce urmase același traseu dar avea un zimț sărit și lenea nu îl repara de fel. asta în privința garderobei. nici biblioteca nu suferise mari schimbări. erau departe vremurile cînd nu mai avea loc de cărți[3], iar obiectele utilitare și medicamentele accidentale umpluseră rafturile altă dată pline cu cărți la două rînduri. își aducea aminte constant cum vînduse în talciocul comunist cărți la suprapreț cu care mergea apoi să pună de-o masă în cîrciumi de lux unde se servea la cordon bleu garnitură de discuri din creveți vietnamezi, pe care el îi caza cu nesimțire în scrumieră. nici șnițelul nu mai era ce ar fi trebuit să fie în rețeta clasică, iar surogatele aveau aspect de plastic lipsite fiind de orice gust. ajunsese să precizeze ca obiectul să fie bine prăjit pentru că nu plătea pulpa de porc în sînge. nici nu mai știa dacă se ducea acolo doar ca să se certe cu chelnerii de care ți-era frică să te atingi ca să nu pleznească precum gîndacii arși de becurile de o sută. oricum nu-i păsa de hainele pe care le avea și era întotdeauna mulțumit cu încălțămintea, mai puțin ocaziile cînd se umpleau cu apă. de aia ura toamna, iarna și orice ploaie, deși, măcar teoretic, erau pline de o atmosferă mistică proprie scrierii de poezie. el oricum scria în metrou sintagme foarte clare pentru el, nu și pentru anumiți prieteni de-ai lui, ce-l răbdau în toată splendoarea hachițelor personale. acasă nu scria mai deloc, pentru că un poet nu poate să scrie proză[4], cel mult pamflete, și nu are răbdare să umple constant niște pagini[5] ce trebuiesc sublimate-ntr-o geometrie absolut necesară. spusese cuiva că tot ceea ce scrie se petrece nu în capul lui, ci el doar descrie stări fizice pe care le poate atinge. perplexitatea afirmației sau politețea persoanei lăsase începutul aceste minunate dezvoltări fără urmare directă și ne putem închipui doar unde s-ar fi putut ajunge dacă argumentația nu s-ar fi oprit aici. sună frumos, dar este total inexact, pentru că marea parte a vieții lui i se întîmplase în cap, iar incidențele aventuriere erau oricum mult mai slabe decît adevărul trăirilor lui amplificate de vîrsta prin care trecea, efervescentă în interior și total placidă într-un univers cu trei sau patru dimensiuni, cît se poate de normal. într-o seară încercase să desfacă din laconismul stilistic cuvintele și să-și demonstreze teoria. avu parte de numeroase priviri condescendente, pe care, desigur, nu le băgă în seamă și plecă convins că auditoriul va capta altfel poezia decît prin metri ritmați ai manelelor păunesciene. de altfel ajungea la certuri oarecum violente cînd venea vorba de chintalele de rime grase, două cîte două, specifice bârdului de la bîrca înainte și-napoi. n-avea cum se spune, răbdarea și aplicația spre a face niște oameni, atrași în smîrcurile ritmate, să se trezească la „ce din coadă au să sune”, deși nu s-ar spune că n-are dreptate. avusese tăria ca la un cenaclu să nu binevoiască a se ridica în picioare pentru a cinsti memoria proaspăt multpreaînaltdispărutului, pentru care domnia sa nu avea nici-un fel de stimă. ba din contra. nu îi păsa că unii prieteni se pot uita urît la el. din partea lui fiecare putea să placă orice, dar să nu i se spună în față, așa cum nici el nu defila cu alți poeți[6], ceva mai puțin renumiți, dar care pentru el erau alfa și omega poeziei. cum nervii lui nu se revărsau prea mult prin camerele[7] prin care trecea, era lăsat în pace în fața paharului cu vodcă din care zîmbea sorbitor[8].


[1] metroul plin. ora fețelor încruntate, a hainelor groase și a viselor uscate pe piele. unii citesc, alții se joacă la mobile, cei mai mulți scrutează linoleumul gri al podelei. nimeni nu privește pe nimeni. rar cîte o tuse mai sfîșie uruitul egal al singurătății. începe ninsoarea între trupuri. cobor.

[2] nu se mai mișca nimic dinspre nordul coapselor tale, nici de la tine nu mai șuvoiau zîmbetele. iarna mă călca-n picioare. era suficient de rece încît durerea să nu mai încapă sub palma, iar goana spărgea cîte un cristal la fiecare pas. mă lăsasem în mine aproape firesc. noiembrie. nu era nimic de povestit în seara asta ce ținea toata ziua. tunelele în griul, cu care ne sărutam disperați de prea multă minune, se dovedeau umplute cu cîlți. vorbeam atît de singur cum apucasem pe-atunci în serile prin care păream ursuz născîndu-mă-n tine. o sa repet. te iubesc, chiar dacă te fac să rîzi.

[3] m-aștept, pe cînd tai ceața lăptoas-a cetății, să te văd brusc ca pe elasticii pești din cristal strălucitor ce mușcă din mine zîmbindu-mi. m-așteptam, pe cind frunzele rugineau ca oțelul verde al spaimei, să mi te ivești precum gabriel mariei venită doar să ia apă. m-așteptam, pe cînd visele erau mai fierbinți decît asfaltul, noaptea ceruit fiind cu tăcere, să-mi răsari precum fumul albastru al jertfelor. m-așteptam, pe cînd florile despicau pielea pămîntului, să mă iei în brațe tăcîndu-mă.

[4] frunzele poartă mănuși galbene pulovere căciuli șoșoni toate galbene… portocalii… sau chiar roșii, de-a dreptul. ceața doar înmoaie tonurile.

[5] De azi dimineață înfăș cuvintele-n foiță de aur, versurile-n coli albe de lemn mirosind a umerașe și epopeile-n vînt de la est. Totul se asează cu atenție-n cărți ultrasensibile, precum în cutii din carne tînară. Pe-afară se istovesc amănunte, necesare ranguri de carton și sentimente de pluș. Doar mișcarea e frumoasă. Limpedele care curge, geometria cristalului ce joacă lumina sau zîmbetul crud al începutului. Moartea nu e nimic, nici nimb, nici gol.

[6] după-amiaza lăliie cu băutorii de bere tînjind a carne. de ce ar trebui să ne luam unii de alții pentru pielea ta măslinie mirosind a schinduf? Mai bine-mi șterg palmele de vînt și trec malul înspre ceață. am oricum încrustat în buze acidul intens al labiilor tale agățate de ferestrele zilei.

[7] e caldul cărnii zidurilor coborîte-n subterane. umbre prelungi aleargă-n țesături înflorate. nu mă mai miră apucătoarele coapse, nici mărturisirea mătăsoasă a bucilor, de care-mi agățam ochii-n tinerețea-mi cerșind, și nici zvîcnetul țîțelor zvelte cu arătătoarele deslușind aerul. nu mă mai miră nimicul, cenușiul angoasant al tunelelor sau vocea destrămătoare care ne dictează unde să stăm intre stații. n-aș mai putea să spun ce e mirarea, de unde se taie felia de imaginație, precum cea de pepene roșu zemuind pe tricoul azuriu de la sor-mea, sau nici măcar ce e metafora simplă prin care să asemeni… sau să compari viața cu ce ar fi fost dacă ai fi negat vreuna din axiome.

[8] gogoși de vată, roți de scaieți, vîntul, cît se poate de obraznic. întinsele cîmpii din jurul orașului înveșmîntat în ceață. e dimineață, atît cît se surpă lumina pe noi, eu la marginea patului stînd și alcătuind strategii dinspre alte lumi, tu ghemuind cocoloașe de vise sub pernă, goi amîndoi în cetatea pustie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s