aspecte inedite din viața lui

*

miezul cuvintelor se dizolvase binevoitor[1] și paradoxal în pasta din care evadase. sunetele ajungeau la el mătuite. corpuri îmbrăcate-n pînze subțiri treceau prin fanta de lumină, iar culorile luau foc, parcă strigînd. nimic nu anunța ce avea să vină în cîteva clipe. lui oricum nu-i păsa. privea atent cum sentimentele lui dădeau tîrcoale unei provocări și se gîndea dacă are să cadă într-o parte sau alta, pentru că deja luase hotărîrea să o facă. era dimineața devreme și lăptăreasa încă nu sosise. peste puțin timp va vorbi în parc cu te miri cine despre ce se întîmplase, uitînd de strategiile însăilate cu grijă. va fi oricum altul, iar toate acele amănunte nu vor deveni niciodată realitate. începuse un alt destin despre care nici măcar nu auzise pînă atunci. nu va mai pregăti nimic, iar hotărîrile ce le va lua, vor fi schimbate ca și cînd nu au existat vreodată. omul calculat dispăruse. nu va mai ști unde să oprească schimbările, iar rarele momente în care, pe parcursul a patruzeci de ani, păstra totuși forma inițială a deciziei se vor dovedi insignifiante. n-aș putea să explic de ce o făcea, dar în mod sigur ziua aceea din acea lună a acelui an îi va rămîne înfiptă-n creier fără a-l putea convinge că doar se uita pe el, dragostea lui pentru liniște și mai ales curajul ce-l va avea de acum doar rareori cu cuțitul la gît[2].


[1] scrisul ca desfăcător de conserve. obiectele capsulate din juru-mi. (patimi, neîncrederi, absența, salonul 23, umbrele, devierea, enclavele din aorte, dublul sens, bășcălia intrinsecă, aburul, dorința etc.) nimicurile tulburătoare ale pensionarilor la prînz pe terasă, cu o bere în față. definițiile, ființînd, separă mîna mea dreapta de lumea ta de zi cu zi, explicațiile de motive sau deprinderi condamnabile, iar luminile orașului de visele mele colorate cu cerneluri chinezești, cea mai bună calitate găsibilă în acest oraș plin de hîrtii.

[2] îmi vine să borăsc. am senzația că mă întorc cu totul pe dos, că pielea-mi nu mai ține nimic și toți săculeții din epiteliu fin, ce țin organele, au ieșit afară pe gură. parcă-s un ciorchine de lucruri moi și elastice ținute de vene, artere, intestine, nervi, pulsații fricoase. doar sîrmele scheletului mai țin șandramaua-n picioare. transpir sînge, ușor. nu vă gîndiți la valuri de lichid roșiatic. e doar o spuzeală peste tot, ca un abur ce lasă urme umede pe asfaltul fierbinte al amiezii. sunt atît de surprins încît nici nu știu cum să revin la starea inițială. oamenii trec pe lîngă mine și parcă nu mă văd. unii mai aruncă o privire curioasă, dar în general nimeni nu e interesat să m-ajute. se fîțîie de colo, colo, prin piața de vară cu legume moarte și vorbe țipate. suntem o nație de surzi…. de orbi… nici cuvintele pe care le urlăm în aerul încins nu se potrivesc în fraze. sunt țăndări peste tot. colorate desigur. ai grijă să nu te tai. pe mine mă doare toată atmosfera asta plină de mirosuri tăioase și negre. aștept, cum aștept de ani, de era glaciare, o boare nu iz de pepene galben. și rece, evident…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s