aspecte inedite din viața lui

*

distantele-s prea lungi între silabele ciobite, precum ceștile cu amorași în puța goală din colecția bunicii, iar pauzele erau scufundări nicicum mersul sănătos de la una la alta. totuși ele nu erau nici măcar egale. cele mai nesimțit de cu multe sunete se topeau la fel ca stelele căzătoare de pe tavanul bisericii din cartier după nu știu cîte inundații, cînd popa o pusese pe tanti maria să șteargă umezeala cu tot cu înscrisuri. cum aveam obiceiul să cat cu privirea la alții doar, învățasem[1] tîrziu să joc șotron doar pentru că-mi plăcea cum ți se ițeau coapsele-ți de culoarea tutunului blond de atîta soare pe baltă de sub rochia albă, subțire, cu flori albăstrii. săream amîndoi printre alte silabe, tu cu unii mai mari și mai înfipți cu mîinile-n țîțele tale, eu ceva mai încolo cu genele lăsate-n cenușiul asfaltului[2] și doar cînd rămîneai singură mă luai de mînă, palma ușor umezită de atîta fugă, să ne alergăm prin parcul abia înfrunzit. pe seară mă striga mama de la geamul balconului închis cu cornier de paișpe ca brînza telemea cea mai ieftină, și te priveam doar doar o să mă rogi să mai stau ca să vină întunericul și mie curajul de-a te mîngîia pe obraz. îmi spuneai „la revedere, micuțule”, iar eu îți făceam cu mîna pe șina tramvaiului unde-ai să dispari cîțiva ani mai încolo. atunci     n-aveam să mai fiu, plecasem din tine pentru că alte fete își desfăcuseră picioarele, le ridicaseră, mă cuprinseseră și cursesem în ele iubindu-le pe toate[3]. aflasem din informația bucureștilor că ți-ai pus gîtul pe șina tramvaiului, că de fapt rămăseseși borțoasă c-unul dintr-a doișpea, oricum înalt și ochios, ce te desfăcuse[4] ca pe-o cutie cu șprot afumat de riga și umpluse școala a doua zi că nu știi să te miști de parcă părinții noștri ne-ar fi spus ce să faci în boala aia de lume speriată. te uitasem și de-abia după o grămadă de timp îmi aduc aminte de zîmbetul de sub claia roșcată „haide, micuțule, sări o dată”…


[1] cum să-ți scriu la amiază că mi-e dor de coapsa ta trează, tresărind la răsuflarea gurii mele? cum  să știu că te vor ale dracului otrepe de mînji nedați la muieri, care curg cît e ziua de-nșirată pe căldură și apă, sau nucă pisată presărată noapte pe dealuri și maluri și cîmpii de iele, belele. de-mi ceri, o să mă fac doar chiot de basamac, șfichi de borangic la capăt de seară, cînd ies mîndrele-n ușile din spate-ale blocurilor. orice, orice, auzitu-m-ai? numai să te simt ca un arc, pizdă frumoasă cu ochi roz de-un carat.

[2] din mine doar luminile rare ale suburbiilor ar putea să mai iasă cu frica asta de umbră ce-mi hîrșie timpurile. le număr acum de-a binelea, cît să nu cadă peste zgîrciuri de vise sau mai știu eu ce limpezime să strice. de-a stînga era un cer cu coșurile dorințelor ieșite obraznic de cînd frămîntam mugurii țîțelor în generală și degete mici ieșeau la iveală prin pînza aspră-a sarafanelor bleumarin, de-a dreapta doar iarba călcată de tine cu mine privindu-te ca și cum îți simt și acum gustul acrișor de pe degete mele cu care te căutasem zîmbind înfrigurat printre coapsele ce le desfăcuseși sa mă lași. eu eram, da? crezi? eu nu mă mai țin minte atît de aproape, de-n tine. desigur cine să ne mai fie pînă la urmă-n afara noastră celor din mahalale.

[3] cu limba am să te desfac, îți spuneam liniștit, mîngîindu-te, de la inimă pînă-nspre coapse. am să mă-mbrac în sîngele mirosului tău, în aerul gustului tău și-n amintirile fugilor tale în timpurile reci ca și cum ne-ar traversa dintr-o dată nordul. noaptea, pe cînd explodează teii-n fața blocului meu cu zece etaje, am să te cos, ore întregi, pentru a doua zi la prînz.

[4] amiaza-i cu ciucuri. căldura zace ca o zeamă liliachie cu bucăți de piele întinse aiurea.tu îmi stai crăcită pe circumvoluțiuni ca un soare antic peste întinderile galbene ale cîmpiilor mediane. ești goală și rodii ciobite țîșnesc din pîntecul tău aromat. creieru-mi plutește în arșiță inert, lovit de mirosurile tale exaltate precum niște ciocanele imense de bazalt de sub bolta palatină. am să-mi cobor degetele mîinii stîngi între tine ca-ntr-o metaforă cu o peșteră umedă chiar dacă-i fierbinte. o să mă întorc în mine ca să te văd cum îmi aduni semințele de pe pereții albi ai camerei de operație. tu ai să-mi zîmbești pentru toate nenorocirile ce le-am adus la revenirea în casa nașterii. eu îți voi lua buzele și mi le voi pune pe tricourile de bumbac sută la sută, negre, pe care le-am comandat de sute de ori. vom ieși prin urbe, tu cu tocurile atît de înalte încît vei apleca un pic capul spre a nu deranja streșinile elegant decorate cu modele minuțioase din tablă zincată. ne vor privi ca pe-o pereche de turiști în vacanță și ne vor scuipa politicos peste urme.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s