aspecte inedite din viața lui

*

[Transcrierea este a unei scrisori ce a fost găsită între hârtiile lui din dosarul cu mici poeme în proză intitulate „... fluturilor de mătase”. Conform grafiei, acestea au fost scrise în liceu și puțin după. De altfel am găsit și tezele de la Limba și Literatura Română, unde practica aceeași metodă de a scrie. Nu știm încă cine e semnatara scrisorii. Continuăm să căutăm, deși nu prea sunt indicii. Decedatul era un individ discret și nu-și nota nici măcar numerele de telefon sau adresele personajelor cu care el avea relații intime. E o dovadă de memorie foarte bună, ceea ce ne face să credem că soluția unei sinucideri cauzate de nebunie, totală sau temporară, să fie luată în discuție. Vom raporta săptămâna viitoare.]

Cretinule, Idiotule, Lepădătură, Jigodie, Ordinarule, Labagiule etc.[1]

 

Restul de apelative le ştii şi tu. Nu mi-ai mai scris. Pesemne bucătăria-ți miroase atât de frumos, pizdele alea, care roiesc în jurul tău precum muştele la căcat, îți mănâncă din palme, nu ca mine, iar contul tău e desigur burdușit, încât nici nu se mai pune ideea de-a-mi însăila cîteva vorbe, acolo, pe-o coală cât de mică. Mă rog… Și mai sunt și pisăloagă, pentru că-ți aduc aminte despre ce ziceai înainte de a pleca teleleu, în lumea largă. „îți voi scrie, iubito zi de zi, ceas de ceas”. asta pe când îmi sărutai sfîrcurile și eu plângeam că n-am să te mai văd vreodată. Mă rog… Mă tot rog! Versurile-ți țâșneau ca sperma între țâțele mele, cărora le făceai onoarea de a le spune că-s ca două portocale, rodii, grapefruit pentru că mere folosește toată lumea, nu?, iar eu proasta eram căzută pe spate, neștiind că tu-ți vorbești doar ție. Nu comunici, nu dai nimic, nimic. Doar băsmești ca zăludul, ca porcul care guiță. Era doar ispita de a mă afla în preajma ta, pe când priveai tavanul și mă rugai să-ți fiu călimară cu cerneală dulce-acrișoară, iată ce de rime rare dau din mine! Știam că vorbești despre ce ascundeam eu între picioare acum doi ani jumate, că m-ai făcut să urlu de bucurie, pe când mi le desfăceai larg noaptea-n Cișmigiul pustiu, sub felinarul de cum treceai podul. Ai uitat când mă rugai să te sărut cu gura plină de spermă pentru că… Și iar dădeai în mine cu teorii pline de subtilități, pe care nu le-am înțeles niciodată, iar tu n-ai amabilitatea de a le dezghioca, ca să pricep și eu cîte ceva. uiți că nu toată lumea poate să se prindă când bați tu cîmpii sau chiar spui niște lucruri deștepte, cine știe? Mie măcar mi se păreau toate geniale, dar îmi dau seama că, dacă nu pricep, mai bine-mi trag un glonț în cap, decât să-mi dau cu părerea. Acum știu și sunt mult mai împăcată cu gândul că nu mai cad pe spate la orice pârț pe care-l trage domnia ta, geniule! Că-mi ziceai din cînd în cînd câte un cuvînt atent măsluit, după tăceri de zile întregi în care ne-o trăgeam ca nebunii. N-o să spui că nu ții minte! Asta ca să-mi arăți că tocătorul de versuri este erect și-n stare de maximă funcționare. Cred că vorbeai doar ca să urmărești reacțiile unei proaste ca mine ce avea orgasm numai când vomitai sunete. Ceea ce nu înțeleg e de ce te iubesc așa de apăsător, ca și cum ar fi o caniculă-n mine, grea, umedă, scârboasă. De ce dracului nu-mi mai scrii? De două luni n-am mai primit nimic, iar la CNN nu dau știrea că marele poet a crăpat înfundat de băutura care-ți halea mințile[2], alea puține și rarefiate, pe care le mai aveai. Mi-e dor de tine înfiorător, dar nu știu dacă o să-ți trimit căcatul ăsta de scrisoare în care mă plîng că-s așa de proastă încât să nu-mi pese de mine și să piș ochii de cîte ori mă gîndesc că poate ți s-ar fi întîmplat ceva ireparabil. Hai pa, că devin romantică și-mi aduc aminte cum m-ai întrebat de numele meu aplecîndu-ți capul cu pletele-ți negre la urecheam mea, atunci, în parc când venisem de la meditație și fumasem o țigară înainte de a mă duce acasă. Aveai mutra de pușcăriaș în întuneric și nu-ți distingeam trăsăturile, doar părul lung și cîrșionțat se vedea, dar ți-am spus numele meu și am simțit că zîmbești și m-am udat toată. Ți-am dat și telefonul tot atunci, deși știam că fac o mare prostie, poate a mai mare a vieții mele! Și când am fost prima dată la tine[3]. Și cînd ai luat foile alea, după ce m-ai dezbrăcat, și mi-ai citit ore întregi de parcă nu eram doi tineri goi, unul lipit de celălalt. Te mângâiam atent, ți se sculase, dar parcă nu-ți păsa, recitai egal fără pauze sau alte semne de punctuație, cu capul pe pernă. Erai parcă de pe altă lume, doar cu o înfățișare normală, umană. Te-am oprit sărutându-te și ai lăsat hîrtiile pe jos, pe covor. Îmi plăcea să-mi desfac picioarele mult și ție-ți plăcea… Ce dracului fac acum? Nasol, ce să fac? Măcar să-ți fie bine, minunea mea. Te iubesc încă, deși nu stau să te aștept. Mi-am mai tras-o cu vreo doi, dar numai sporadic. De la bere mi se trage, știi tu. Scrie-mi, imbecilule. Vezi c-am învățat să pun virgule, așa că fă un efort. Nici nu știu dacă adresa mai e bună, dacă n-ai plecat aiurea, dacă nu ești mort. Mai bine să fii mort, auzi tu? Morții mă-tii! Dacă-ți scriu aici numele, îți vei aduce-aminte de mine?

 

[Indescifrabil]

P.S. Să nu fi mort, dobitocule… Te iubesc…

tot io…

[pe verso scria cu roșu, cu majuscule mari de un centimetru:
„ȘI EU TE IUBESC, FĂ, MINUNATO, DAR NU POT SĂ SCRIU, FUTU-I”
Scrisul aparține decedatului. Avem deja rezultatul expertizei la dosar]

[1] durerea-i atîrnînd de o ieșitură din zidul, ce-mprejmuia grădina de vară plină cu pitici de ghips și iarbă mai lungă decît coasa pusă pe el. era un animal fără piele din care sîngele nu țîșnea peste drumurile dimineții scurse pe poartă ca o borîtură a nopții venită muci de la cîrciuma din colț. doar se prelingea peste mușchii ațoși, prelungi, cenușii. era un animal nespus de suplu și gri. n-ar avea niciun rost să povestesc mai departe fără acest amănunt fără de care alunecarea nu-și are vreo logică. și stau să te privesc cum ești înfiorată de vîntul intrat prin fereastră odată cu lumina mocnită, cum se țuguie sfîrcurile a piatră, pielea a grăunțe de grîu nemăcinate încă și tente violacee se preling peste asfaltul fisurat al cartierului. cîini-n turbare dau cercuri pe strada aproape pustie. sunt amăgiți de țipătul tău ostenit, ca de-o pradă care le scapă, și-ți voi trece vîrfuri de deget ca o lance cu burete-mbibat de oțet peste icnetul tău cu ochii închiși, să mi te crezi ispășire, devenire, neoprire. tot cartierul va-nflori ca fetia ta toată înmuiată-ntr-o bună zi de liliac insomniac. nestemată-ți voi aduce de peste mări sau țări, țăruși din argint cu care-am să te prind de blocuri, de scara vecină, de galaxia aceasta din gelatină. tălpile-ți vor fi-ncopciate de piroane inundate de lemn și aroamele toatele cîte-or să fie zburatele. palmele zdrelite de atîta frecat, buzele la subțiat, bucile grele de însemnat cu fierul cel roș de tocit… de tăiat… de iubit… de-nturnat…

[2] am mîinile uscate de lipsa ta, iar pîntecu-mi începe să lase iarbă de-un verde închis și tăioasă, aspră și tare, prin camerele imense aproape fără ferestre cu fața la soare, pe covoarele adînci din lîna oilor din țara de sus unde aerul răcoros se mișcă precum apa oceanului de întunecată. am să tac veacuri, porțelanuri albastre cu călăreți alergîndu-se pictate pe ele, mări de triumf și nisipuri ce se prăbușesc în clepsidre amabile. voi alege cea mai neînsorită-ncăpere și-ntr-un colț mă voi ghemui în mine. voi ajunge un vas de ceramică nesmălțuită-n care se cară ulei din toate semințele acestor pămînturi la nunți și botezuri, la însoțiri și parastase după ce omul a fost pus în pînză albă, doar să-i simți nimicnicia. mă vor purta bărbați de tot felul și femei atît de frumoase încît ți-ar veni bine sărutul lor mușcător, precum vorba de îndepărtare, și nu vor ști nici cum se trec, nici cum petrec din cauza furtunilor ițite din golurile mari dintre oaspeți. mă vei căuta printre cioburi și doruri, printre amieze năclăite cu priviri tăioase și alunecarea mîinii pe coapsă, printre florile albe și pietrișul aleilor seara, în timp ce mă vei închipui o plasă ce-adună toți peștii. voi fi și acolo.

[3] a fost un tunet lung precum sărutul tău din ultima noapte, după care n-am mai știut de tine. plouă. lumina e închisă la culoare și umedă. miroase a baltă călduță. stropii de apă ce cad au temperatura aia care-ți face bine la buze și la pielea uscată de o prea lungă așteptare. e o mare de frunze la ferestrele mele și toate-s deschise. scriu, cum nu știu a face altceva în casa asta atît de departe. drumul s-a oprit undeva la poalele dealului, în buza pădurii. și oamenii tot acolo. ar rămîne surprinși dacă m-ar vedea, dacă ar vedea casa. scenariile care urmează sunt din ce în ce mai vîscoase, dulcege și au gust de cenușă. nu se întîmplă. rareori cînd vine ceva care seamănă, dar are în el un sîmbure de rahat care-i strică echilibrul de poveste nedospită. scriu din ce în ce mai rar pentru că închipui din ce în ce mai rar. stau și privesc anotimpuri întregi. culorile se mișcă încet de la verdele miezului de lăptucă, pînă la auriul încet și sumbru. aici nu se întîmplă nimic, dar dacă ai să iei curgerea permanentă și pseudo-ciclică a ceea ce văd drept fapte, ai putea înșira epopei. eu nu simt așa și n-am să scriu vreodată despre asta. de obicei băsmesc despre ceea ce e în mine, iar în mine se petrece doar moartea… și nici despre moarte nu scriu… doar despre nimicuri.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s