țara caselor moi

vom pune traverse de beton pentru mersul nostru cețos către altul, un mers cusut la mașină cu ață roșie, precum erau dangarejii pe vremuri, cînd lumea credea că e fericită, iar norii puteau fi cuprinși cu ambele mîini. mult prea tîrziu. florile nu mai aveau parfum, cozile la lapte despicau zorile, iar regulamentele tăiaseră iadul din dicționare. pe sub țeastă au început să se nască șerpi cenușii, iar noi continuam să punem traverse. pe atunci toți eram buni, ca o brutărie deschisă în miez de vară cu locuri la toate mesele.  începutul zilelor mirosea a coajă crocantă de intermediară cu cartofi, atît de proaspătă încît troznea de se-auzea pînă-n rai, cel de care n-auzisem nici la orele de limba română, unde america trebuie să fi fost mai departe decît ferentarii, cum mă gîndeam eu ascultînd vorbele înțelepte ale ălora mari, cu pumnii mai grei decît toată școala din capătul verde al străzii. mă plimbam pe străzile ei late cît bulevardul, lungi, aproape cît calea victoriei căreia nu i se vedea capătul neștiut poate de nimeni. desigur aveau multe blocuri ca al meu cu cinci scări și gri. orice mi-ai spune, america e pe locul întîi după floreasca. eram atît de mîndru de primăvară încît am început să scriu poezii pe toate zidurile.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s