aspecte inedite din viața lui

*

ai idee cum ar trebui să arate cartea? ai idee cum ar trebui să înceapă și mai ales cum să se sfîrșească? habar n-am. sincer. nu mă ascund, nu blufez. și cum vei știi că ai terminat-o? asta e simplu. cum știe butoiul că s-a umplut cu vin? are așa o mulțumire în el… butoiul? bați cîmpii. evident. știi bine asta de cînd ai deschis discuția, dar stai puțin și ascultă. la un moment dat nu mai pot adăuga nimic la ce-am scris deja. știu că obiectul a fost umplut pînă la refuz și îl las cît să-l uit, să nu mai fiu un trup iubitor prins în mireasma lui intimă. intimă? parcă vorbeai mai porcos. eu? te-nșeli. niciodată nu vorbesc porcos. există momente în care folosesc acele cuvinte, știi tu care, din tandrețe sau prietenie. nu o voi face niciodată cu oameni care-mi sunt indiferenți sau care-mi sunt dușmani, adverși, răi, proști, ai înțeles? nu. spune mai departe. bun, vorbim altă dată despre vocabular. revin. las obiectul deoparte un  timp. atîta timp cît nu mă mai excită, dacă vrei tu, cît ajunge să-mi pară scris de altcineva. atunci mă apuc de rînit în el. tai, modific, adaug… toate-s modificări… nu mai fi atît de exact. evident că toate-s modificări, dar esența e că partea a doua a lucrului e altfel, cumva tehnică, deși nu sunt filolog sau lingvist, nu sunt nici măcar povestitor. tu ai spus-o. evident că eu. nu-mi recunosc scrierile și nici scrisul. în afară de cîteva sintagme, în rest nu țin minte nimic. și dacă te repeți? toți ne repetăm. nu, dacă te repeți în două cărți diferite? contează? poate a fost nevoie de acel lucru acolo și dincolo. dacă a trecut de a doua etapă, în mod sigur așa e. nu e așa. te copiezi singur. stai un pic. unu. niciodată nu vor fi hălci din altă carte. de exemplu în Noi, o jumătate de zeu e ceva pus de două ori. crede-mă că e perfect. doi. de obicei tai din sacul de obiecte pe care le scriu aiurea, în metrou, în sălile de așteptare. după ce le pun pe internet, de obicei vor intra în niște fișiere mari care sunt ordonate alfabetic. sunt ornamentele care finalizează scrierea. fără ele obiectul nu e complet. le pun colo și colo conform unei completări, tot repet completare, necesare. iaca și o rimă involuntară. ai înțeles? tehnic da, sufletește nu. asta e pentru că ai fost învățat că arta se face într-un parcurs liniar. de ce nu aș scrie la început scena finală? de ce aș scrie respectînd cronologia[1] care, oricum, ne strivește? nu, nu. scriu cum cred că e mai bine pentru mine. nu pentru cititor? cine dracu scrie pentru cititor[2]? poate ziariștii, poate nescriitorii. eu scriu pentru mine. dacă altcineva va lua cartea și-i va spune ceva, indiferent dacă e ceea ce am gîndit eu sau cu totul altceva, e bine, chiar foarte bine. altfel la ce mi-ar folosi să scriu pentru alții și aceia să nu tresară? spune tu. nu știu.


[1] dacă e să te gîndești la hălcile de timp, încă lăsîndu-și zeama acidă pe rafturile frigiderelor din dotare, tricotezi păreri de rău și alte viitoruri murale.

[2] eu cred că ființa ta e un amestec între tot soiul de ape, ce nu se-mbină-ntre ele, precum uleiurile din plante-aromate cu alcoolurile din fructe mustoase. ai auzit, desigur, de apa din trandafiri obezi sau de sățioasa apă de izvor sau de renumita și preanemestecabila apă sfințită. vezi tu, tu mi-ești toate acestea, chiar și cele nenumite.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s