ȚARA CASELOR MOI (azi, 23 mai 2013, la 18:30, la cenaclul Universitas, la facultatea de litere, București)

în țara caselor moi zidurile se tînguie apă rîurile macină lut nici flori nu mai cresc și mi-e stearpă

acolo unde oamenii mint o bucată de vreme atît cît să le ajungă pînă ce liniștea se roade într-un mîl gros de nu mai dai un picior înainte nici dimineața nici în altă zi în care speranțele atîrnau ca usturoiul pe sfoară albe mătăsoase nici n-ai fi gîndit cît îs de iuți și-ți umplu gura de amar nopți de-a rîndu cînd apuci să visezi de sub cenușa incoloră a alcoolului eu nu am ce să spun decît că e și asta un fel de a amîna moartea cu șiretlicuri de bolnav bîlbîit în iubire și care și-a cumpărat pentru iarnă amar de funii de usturoi alb lucitor ca privirile tale

aici în țara caselor moi iubirea e mîloasă grea ca o rană ce nu s-ar mai închide poezia nu povestește nimic de unde și pînă unde să taci și aștepți semne obiecte mirări plicuri rîsul înfrigurat la telefon (ce faci te iubesc ocupație de bază) iar zilele se sfărîmă una cîte una de nu le mai țin șirul tocit aniversările fac rau știi doar atîția ani de la… uneori mă învîrt și tac sperînd că și lumea se învîrte cu mine.

aproape bătrînii uitați în socoteli alergate de la nostalgia cozilor la politica desfacută din ziare cu anunțuri enorme știu eu am văzut cu ochii mei cum era ăla pe tanc nu-i adevărat și cine te crede dacă așa se scrie atît de negru pe atît de cenușiu din atît alb grupuri grupuri împînzind colțuri de străzi așteptînd greva minerii iscodind dacă mai vine vre-un procent pe care toți se reped să-l promită ca o mîngîiere nepăsătoare și iar și iar cifrele aleargă odată cu speranța.

asta ca să știi că lebedele se hrănesc cu ochii mei bunăoară sau că noaptea parcurg televizorul ore-ntregi pînă mă omoară imaginea frigului țipînd de sub paiele ce ieșeau din rotirea scaunului în psyho cînd urlam și-ți striveam degetele pe care încă nu le văzusem. mai era doar curba masurată a șoldului tău ieșind de sub uimirea mea de-a te pune-n… mamă mamă ce mi te-aș atîrna de suflet să știi că așa mă urc peste oameni țipînd că nimic nu e bun că dacă ar… ei… adică… ar fi ce-ar putea să mai fie dizolvați pe jumăte în ploaia duhnind a știri de ultimă oră de la cabinetul undoitreipatru „și te întreb doamnă moarte cum îți plac privirile lui albastre?” nici pe departe. am uitat eu să revin. să redevin. îs obișnuit doar cu zidurile mele. hei tata a plecat să-și cumpere vin. departe… în ieri… și am o casă un pat palme cearșafuri… și televizorul.

ce poți să faci cu un om sau poate cu o rămășiță de om atunci cînd vei veni îmbrăcată-n rochie de mireasă dantelă scumpă de bruges prea lungul voal aici între gropi cîini curioși și pereti jupuiți de degete ce anapoda-și duc ființa. BUG Mafia pe ușa liftului pe unde nimeni nu intră. lumea mersului pe jos și a rufelor din balcon. coji de semnițe adunate de ani. adolescenții le scuipă-njurînd întîmplări pe bucata de asfalt prin care pășești dincolo unde nimeni nu îndrazneste să intre de bună voie. mi-o sugi îți țipă-n față un pui de om care habar nu are de kamasutra și nici de iubirea aia în care te apleci peste gustul iubirii s-o iei cu tine.

cum și ce se va face? să-nconjuri tăcerea cu-n zid de cuvinte ascunzînd ceea ce pari a căuta. nimic nu se poate farîmița între degetele albe ale lui dumnezeu de urticarius spunea profesorul meu de latină într-o toamnă-n care cîștigasem groaza tuturor că aș putea scrie ceva coerent drept care nu mai învățasem nimic și tezele de la chimie mi le petreceam cîntînd argentina așa o chema pe profesoară. dane scrie o poezie și-ți dau șapte cît să nu mă dea afara din iubirile mele. negrul păr pe lîngă fața atît de albă a ei sau atît de tîrziu o fată întîrziind între cuvintele mele. despre mîngîierea la început de gest. a fost dar spre sfîrșit. nimic nu a amintit copilul cu coroana de flori pe creștet. icoane.

i-am spus că pantofii lui se auzeau de la o poștă de parc-ar fi fost în frac cutreierînd după concert cu papionul de mătase albastră desfăcut ușor cum le stă bine indiferenților. doar noapte… o fîșie de jazz ceva mai departe atît cît să încapă-n dorința de a-l pune-n rama ambientală a ghilimelelor mele. ehei soră moarte am recitat încrustînd aerul pietruit al meselor din preajmă cu virgule cui să-i mai rîd eu în față obosit de neliniște? versul se zbîrcea precum fața unei piersici prea mult ținută-n mînă drept model ascultător deprimant de tăcut ca orice salariat al unui pictor sau mai rău decît atît al unui poet ce confundă viața cu parodia de suflet ce se tot bălăngăne. obiectul desprins din context aproape rugîndu-te să-l pui în neatinsul goanei de colo colo. s-a așezat zîmbindu-mi și pregătit să facă față notei de plată.

cumva simți cînd amiezele se dizolvă-n galbenul amestecat cu nisipul de sub pleoape. ce ar fi fost să tresar cînd îmi dădeai mîna să mă ridici de pe ape? te-aș fi întrebat ironic despre explozia ta de cuvinte obraznică ca un scut într-o luptă cu privirile mele lacome. mi-ai fi spus un zîmbet surprins dacă nu aș fi atît de sumbru. tu măcar ai idee cum sună disperarea într-o cameră trei pe trei cu scînduri pe jos și imensa saltea și valuri de vodcă-mpînzind internetul cu sînge coclit? ei hai îți repet convorbirea de astă toamnă cînd mă dădeam la tine deși nici măcar nu te-ntrebasem pe atunci cum se mănîncă febra aceasta de piele arzîndă.

dracu știe ce-i de făcut ca să împaci între ele atîtea de ți se apleacă pe cînd scuturi vodca din pahar iar cuburile cu gheață zornăie precum luminile orașului în capul tău mitraliat de vorbe. mai dă-te cu apă pe față să cuprinzi și altceva decît vietățile ce le porți îmi spunea îngrijorat parcă prietenul meu ținînd strîns cureaua genții de vinilin negru. lucios și ușor crăpat. eu am venit de pe urma șinei de tren i-am răspuns zornăindu-mă-n continuare mai bine-mi tăiau ăia capul cînd eram mic nemții și turcii și ungurii și stabilopozii din gară. ce frig îmi era… de pe străzi soarele se aduna cu lopata cîte imagini pierdute ce de morți atîrnate la uscat vinilul ăluia din balcon ghetele stafidite cerșetorii bătînd mătănii și stafiile zidite în cărți. din piața de dupa cafenea începea marea nesărată placidă și neagră o hoașcă ce mai! vrei o femeie de sapte sute de mii? face de toate. noapte în care mi se clatină poezia-n cap și-n suflet. ehei tricouri cu versuri fantezii nenumărate despre îmbogățiri epocale oceane de oameni năvălind să ne cumpere textele nesfîrșite cîte și mai cîte… n-am să numesc pe nimeni o delicată atenție eu cum aș arăta cu gel în lațele mele întinse peste mese peste guri peste mintea aia cu bot de oligofren… să mă ia doar în brațe să-mi adorm neliniștea pielea să mi se lase sub unghii să-mi bag un sfîrc în ureche și așa nu mai eram în stare să te-aud. am adormit brusc ca să-mi simt spatele apărat de frigul acesta. mohoreala. căderea prăpastia… nimeni nu asculta. își auzeau doar sinele ca și cum ar termina în ecouri. îi iei de coate de ceafă de gîlci de bucile taclalelor și le îndeși pe gît poeme… șapteșopt e numărul cu care te naști diafragma ce-ți taie viața-n două branhii atîrnate de ziduri vii de la gară pulovărul galben bicicleta și cartea de sub pernă. îmi scriu dedicații mă macin în macin litere ascuțite semnături pe țîța gagicii în care ma zbat să ies. (cuvinte de folosit altă dată: vas cu zbaturi aprehensiune funerar gros răgușit moale cîrpa). deceuri peste care calci transpirind a neșansă. nici nu mai știi încotro să o iei. o iei cu tine atent cu grija de a-ți fi cumva o eternitate cu gîjîiala din streașina atîrnînd deasupra freneziei. și ce deștepți mai păream! oho seara-i lungă cam cît un veac și o viață d-apoi. sentimentele erau artificii de alungat spiritele rele… masa aia nesfîrșită îngustă peste care ne-nșirasem podoabele tatuajele patetismele tăioasele aforismele genialele articolele aruncate la cos… și zac adormit peste țîțele ei inerente oho! și ăsta era numai începutul.

e cumplit uneori să te ții de gardul unei amieze privindu-te cum te scurgi pe lîngă viață cum te amesteci cu țărîna uscată din miez de vară ca pișatul și cum aștepți să vii. tu însuți să vii. știi deja că n-ai să mai vii niciunde pentru că nu plecaseși nicicînd. cioburi din tine erau lăsate prin tot locul semne despre posibila ta anunțare în toate ziarele și rețelele sociale erau plinde de diminețile tale dubitative. în schimb n-ai luat un ceas măcar vreodată. te dizolvai în așteptare visînd că mergi pînă cînd deveneai transparent una cu ce mai era întîmplător prin jurul tău. cîteodată cineva avea o tresărire. parcă l-am văzut… și dădea din mînă a muște. alteori… nu era nici măcar cumplit.

fețele fetelor de pe vremea unei țări pierdute. icoane într-o biserică submersibilă. mersul prin parcuri și săruturi furate. cît de mult așteptam ca aleile să devină pustii ca să le mîngîi coapsele sau sînii ieșiți la lumină din bluzele apretate. zbateri pe bănci ușor scorojite verzi noaptea cînd gardienii pîndeau hlizitul lor și buletinele cu care să se joace de-a amenzile. lanternele-n ochi… ce faceți acilea bă frumoșilor ? nasturii închiși în grabă și sutienele ascunse în buzunarul din stînga. n-am îndrăznit niciodată mai mult de frică sau nu se asorta asta cu poeziile și visele debitate în grabă. o doamne ce mare de sfîrcuri precum bobocii trandafirilor pe lîngă iordan… habar n-aveam unde vine iordanul dar suna frumos ca-n cîntarea cîntărilor și de multe nici nu mă agățam nici de dorințele lor care țipau nici de primăvară care-mi spunea să mă las eram… pe dracu eram. nici acum nu sunt altfel decît mînă în mînă prin herăstrau. am cautat biblioteca. o și uitaseră parcă mai încolo îmi spunea cineva. eu privind betonul golit de mesele la care-nvățam în sesiune măcar n-au tăiat copacii sau fetele deși cîrciumi de carton prin tot locul și iar cîinii…

hei îmi strigă de pe marginea umbrită de un salcîm răsucit ce-și băgase rădăcinile sub dîra de asfalt n-ai o țigară? și-mi zîmbi de parcă ne știam de cînd eu mă hălăduiam de ici colo fără vreo iubită să-mi aștearnă cearșaf cald și geamăt de chemări nici nu mai poate veni vorba. n-am i-am zis oprindu-mă. răspunsul sunase brusc ca lama unei ghilotine tăind realitatea de drumurile mele prin subterane dar oricum nu aveam ce face cu restul de zi. nu se vedea nimic din departele stîng sau drept și aș fi vrut să încropească o poveste despre felul lui de a sta cerșind cîte o mînă de priviri măcar întrebătoare. n-am mi-a raspuns așteptării mele și-și pironi ochii spre nimicul din spatele meu dizolvîndu-mă. dar dacă aș fi avut țigară am gîndit inutil ca și cum aș fi vorbit cu salcîmul zornaitor în partea asta goală a căutarii. a luat un fir de iarbă să-l mestece. uitase de mine de țigară. de salcîm. dintr-o dată nici nu mai îmbătrînea. numai ca să-mi facă în ciudă

își fîlfîiau largile fuste-nflorate peste tălpile de culoarea caldarîmului ce suna nu de banii lor înflorind în coadele negre strigau din departe să le vezi să te apropii că de viitorul spus repede și fără de înțeles de parcă ai putea pricepe ceva din uitarea de după țineau copii la piept și-și beleau cu nerușinare ochii și dinții și țîțele doar cîte una mai scorojită te beștelea dacă vroiai să pui mîna să vezi și după ea toate în cor că și claxoanele te jupuiau de auz la colț palariile negre cu boruri largi peste mustăți răsucite și șoapte din care nu știai de-i vorba de mîine sau de roagă ia boierule că acu-s culese întinzîndu-mi perlele corcodușelor și ciocanitul pe nicovala de dinaintea picioarelor puse sub trup dar cine mai baga de seama cum sufla el peste argintul încins și uneori scuipa să-l frece de haină dă și lu asta mic să-i iau de-o prajitură și chiar i-am întins o hîrtie care plodului i s-a parut o bucata de cer din care plouă zaharicale cît să coste mă întreba de pe capra căruței un burtos de nu i se mai vedeau picioarele și ochii mirati la un bmw albastru poate vreo trei milioane de lei îmi spuse mult mai mult am zis neprivindu-l și mi-am urmat rătacirea oricum el n-o să mă creadă cine ar putea avea în zilele noastre atîta amar de bănet cu care și-ar lua chiar o iapa ceva mai costeliva dar tot iapa se cheama că e talpile lor late bucăți de asfalt lipăind pe asfalt să-ti ghicesc conașule mi-a mai zis acu multi ani în casa scărilor o frumoasă și-mi zîmbea cînd mi-a luat palma în mîna că și cum m-ar fi strîns între coapsele ei fierbinți umede cu miros de asfalt și i-am dat un ou de furat

își mîncase mațele bucată cu bucată de foame sau de plictis dracu mai știe de femeia aia adusă de spate ce zăcea prostită în fundul patului mirosea a cenușă udă de țuică și-a pișat scorțoșit rîsese nici obrazul nu i se strînsese de frică doar că-i cam rece mai ales noaptea de i se beleau deștele în cosorul cu care tăia paie la vite mestecînd la televizor îndelung de ce să le mai taie bătrîne și aproape moarte de frigul care-i strîngea capul mintea cea de pe urmă cu care-și luase zilele curgînd în zăpada sub care ne duceam oricum privind la copiii de peste gard mai nene dă-ne și nouă și le dădea zîmbind din gura lui roșie obrazul roșu mîinile roșii doar mai puțin decît zeama asta de-i cursese pe vintre porcul scurmîndu-i chemat de aburul delicat al sîngelui cine nu l-ar fi știut cît de blînd era că de acum două rînduri doar era amintirea închegîndu-se ca și sîngele intunecat de amar aproape verde de negru ce-i era hăul dintre visele cu care-și îndulcise tinerețea muierea ca o tulpină de cum se atîrnase vremea de ea și-i zdrumicase mintea pieile alea dintre cutele țoalelor înghesuite una peste alta ca să nu mai tremure că se zgîlțîia casa cădea oricum tavanul le ajunsese pînă la os și ochii lui înghețaseră parcă ar fi fost de sticlă în pașnicul amurg de nu se mai suferise pe sine

lasă-i în pace mama mea se ducea din ce în ce mai mult la biserică și cîinii leproși de urlete dădeau din coadă cînd îi spuneam că nu mai avem loc în casă de frica lor se aciuiau prin gropi și prin scările blocurilor jupuite periferia începe duminica în biserica pe trei sferturi zidită și se sfîrșește-n catedralele închipuite de irozi dedați la tăvi de argint lui ioan ii curgeau paie în loc de sînge atît de adînc era praful ori dacă nu ne era praf doar o mîzgă încenușată acoperea mirosul greu al tramvaielor prin apa ruginită a țipetelor de zi cu zi opreste i-am spus vatmanului uite o atacă pe femeia aia patru ciini se face coadă în spate nu pot să văd în ea o soră o mamă nu e decît altcineva și puse țigara în scrumiera de lîngă icoana fecioarei ajutațiii-măăă șiii pe miiineee oameeeni buni era doar duminica și monedele late ușoare se scurgeau în palma infrigurată a socotelilor cu dumnezeu

o să-ţi amintesc de trupul trupurilor mele brăzdat de cuvinte fără şir şi fără dorinţă, amestec de piele moartă şi durere, ce nu te lasă să te mai ridici de pe scaunul pe care stai tolănit în taclale cu berea şi amicii de soare răsare. pui pietrişul grădinii la cale cu tălpile neavînd de ce să-ţi mai cauţi vreo casă la vîrsta asta ciudată în care nici n-ai să mai zici ceva important, nici n-ai să mai iei pieptul de răscoală cu tine. revolutiile se ţin de usciorul uşii să nu cadă de-a-mpicioarelea de atîtea isprăvi neterminate. oricum lista neputinţelor rămîne deschisă undeva, unde cine urlă mai lins e mai întîiul stătător al colivelor festive. ehe, pe vremea aceea, cînd înşirai fapte de arme iubitelor tale preaduse, erai mai în glas decît o simplă scursură de oaste puhavă, că-mi vine să te lipesc de zidul ăla din spatele tău cu stropi de ciment în lumina asta caldă a terasei de vară.

era slab de doar pielea şi arţagul i se ţineau de aracii puşi ici colo să ne mai ţină. Nicicum amabilitatea nu se agaţa de el. Explica în gesturi exagerate nimicuri sau cretinităţi provinciale. Aflai că iubirea e obligatorie, legalizată precum ţuica de corcoduşe, sau, slavă Domnului, raţionalizată pe cartele scrise cu litere mai mici decît poeziile înghesuite pe toartele halbelor juma’ bere, juma’ apă. Protesta împotriva închiderii, a celor ce tăceau, împotriva uităturii urîte, a suporturilor de lampă sau a ciorbei făr’de leuştean. Avea mai mult curaj decît Rilke, cel ce se strîmba la definiţiile clare, şi nu-i păsa de moartea îngheţării pe raft. Te-ai fi aşteptat ca să-şi aducă elefanţii de peste Alpi senin fiind în veşnica lui siguranţă.

doar un cîntec inutil ca tîrşîitul prin cotloanele amintirilor săpînd cu unghiile după speranţe un sărut întins cu porţia precum raţia de pe cartelele celor care privesc din afară fise de privit peep-show cu poet bîntuind metroul vorbind cu sinele certindu-şi aerul împrejmuitor ca pe un gard

mirosea a ceapă aproape putredă şi bluza era mai întunecată pe la margini şi muchii. pielea-i se umflase-n cearcăne aproape mai închise la culoare decît scoarţa fagului pe care-şi scrisese serios cu vreo cinzeci de ani în urmă predestinarea. nimic nu mai era clar. cuvintele alunecau din frază precum peştii, doar că nu puţeau. femeile toate erau minunate, mai frumoase, mult mai frumoase. oricum s-ar întoarce privirea-i se oprea pe nişte ţîţe numai bune să-ţi adăşti capul cu parul rărit parţial decolorat, pe nişte coapse pe care să-ţi plimbi buzele, pe nişte… numai bune de măritat. atunci se ridica în picioare şi urla către ceilalţi. puteam înţelege că se va căsători în curînd cu aleasa lui mai frumoasă decît frumuseţea în sine. se zborşea la cel ce-i spunea că de fapt e o nasoală, cu bube pe faţă, dar îşi revenea repede declarînd că e de fapt fericit să fie singurul don quijote al tuturor iubirilor.

„Roşu era însemul doliului pe la noi. Văduvele ieşeau vinerea după slujbă cu feţele vopsite, cu mîinile năclaite, cu hainele umede de sîngele animalelor tăiate în faţa casei. Ar fi trebuit să le spunem jertfe, dar nu erau. Doar femeile ieşeau, pe cînd bărbaţii se lăsau singuri la vatră să nu ne moară focul. Le vedeai una după alta şi se-nroşeau drumurile de posomoreala lor mută, tîrîtă mărunt printre puţinele case dinspre cimitir. Pe la amiază începeau să bocească şi dîrele lacrimilor arau prin solzii acum uscaţi pe obraz. Seara lumea-mi arăta ca un ochi gălbui cu irisul roşu. Doar după aceea venea negrul, în care-nvăţasem să adorm.” Se uita la noi cei care-l priveam aşteptînd să vină povestea.

Viaţa Poetului e ca un număr de puşcărie şi începe de obicei vinerea pe la doişpe cînd îi mîngîie faţa dinspre bucile-i daurite în sus pe linia friguroasă a spatelui, pe cînd ea şerpeşte-i întinde zîmbetul ca pe un măr, din care totuşi muşcase deja aproape toată noaptea, de a dat în diabet de atîta dulceaţă de pasăre măiastră, ce-l dăduse gata cu cracii ei spintecători, precum măcelarul termină vita şi-o pune-n vitrina frigorifică. atunci e revelaţia de sine, viziunea de sine, privirea critică asupra poemului atîrnat în cirligele lumii prin care trecuse pînă atunci. [cum urmează un timp neesenţial pentru el, cronică sau trecători prin visele-i zbuciumate, nimic nu se va înscrijeli pe răbojul acesta. este ca atunci cînd sădeşti o plantă otrăvitoare şi nu ai ce spune pînă la vederea efectului.] Viaţa Poetului se termină la gară miercurea cînd simte nevoia să închidă poemul scris direct cu soare ca şi cum nu-i mai răspunde nimeni la apelurile furioase pe care nu le mai dă din juma în juma de oră zîmbetului ce-i ardea batjocoritor maţele albite de vreme precum poemele, mai ceva ca un catalog de alcooluri nobile şi pînă la sodă caustică. simte doar că nu mai poate să-şi poarte singurătatea printre bănuieli şi supoziţii înflorite cu ce citise mai de mult în cărţile despre cavaleri, mici istorii romantice cu aşteptări milenare sau în însemnările din calendarele cu file pe care le colecţiona proprietarul apartamentului în care vremelnic se adăpostea de el însuşi şi de veninul ce-i deşira carnea şi prieteniile. se agăţa de orice asemănare, aproape orice voce cu părul lung negru din pachet era o posibilă scăpare de imaginea multiplicată-n hăhăituri. [aici cam tot ce era de spus fusese dat în stambă. ar trebui o concluzie, o încheiere dramatică şi nu avem la dispoziţie nimic din toate acestea.] Viaţa Poetului n-are scăpare. te laşi în tine şi o iei ca atare, aştepţi poemul următor sperînd că nu se va mînca pre sine şi urli la peretele din faţa ta de pomană.

Anunțuri

Un gând despre &8222;ȚARA CASELOR MOI (azi, 23 mai 2013, la 18:30, la cenaclul Universitas, la facultatea de litere, București)&8221;

  1. Nu-i rãu (chiar dacã are efectul unui gol de aer). . . da’ parcã Nichita. .
    Mã rog, sed multum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s