starea națiunii

– Te-ai gîndit?
– Da.
– Și?
– Mă mai gîndesc.
– Nu pot să cred că pînă acum nu ai nicio părere. La mintea ta, de obicei, ai prea multe.
– Aia e.
– Deci ai pre multe și pritocești la ele. Da?
– Da.
– Și cît timp mai ai de gînd s-o morfolești?
– Pînă mă clarific.
– Și nu ți-ai propus un termen? Secolul ăsta, seara asta, mîine…
– Nu. La mine nu merge așa. Nu am de făcut un plan, ci am de luat niște hotărîri.
– Tu ai de luat?
– Da.
– Tu?
Deja ridicase vocea și acel „tu” răsuna acuzator, precum sentința citită condamnatului la moarte prin ghilotinare. Am avu sentimentul că nu e ceva în regulă, dar nu puteam să mă împiedic să-mi dau foc la valiză liniștit, ușor mirat, cu aerul unui lord englez căruia i se spune că s-a terminat marmelada de portocale pitice.
– Da, eu.
Mă uitam la ea, sezizam că rozul de piersică al obrazului se-ntunecă, devine parcă mai cenușiu, sunetele ieșeau dintre buzele ei, subțiate acum, șuierate, ca sîsîitul unei cobre regale gata de atac, iar atitudinea ei era clar amenințătoare. Cum nu mă știam vinovat cu nimic, stăteam impasibil și așteptam atacul, pe care-l prevedeam ucigător, un adevărat uragan cu urlete, lacrimi și bătăi de cap infinite. Cum asta era regula jocului, chit că mie nu-mi plac schimbările întunecate, așteptam.
– Piciule, cine ești tu ca doar tu să iei hotărîrile?
Iaca și mărul discordiei spus cu lentoarea călăului care se-nvîrte-n jurul tău pregătit să te omoare, dar caută latura estetică a crimei, numită execuție, pentru deliciul asistenței. Închipuiți-vă-ntr-o piață pe la anul o mie cinci sute să spunem, un eșafod nu prea înalt astfel încît să se vadă cel care avea să crape în strigătele orgasmatice ale mulțimii și călăul. Caută unghiul de atac, alege din ochi uneltele destinate tipului de cazne la care-l va supune pe condamnat și lasă un timp pentru lichefierea mîndriei individului încă viu.
– Cum cine sunt? Știi foarte bine…
Mă auzeam vorbind și mă minunat de liniștea persiflatoare din tonul meu. Era să scriu „ales de mine”, dar era fals. Nu alegeam nimic. Totul venea de la sine, astfel încît acum mă gîndesc că eram pur și simplu inconștient. Aș fi putut pune un pic de „sentiment” cum spune mulțimea, dar eu sunt făcut într-un mod imbecil și mi-e aproape imposibil să mă prefac.
– Piciule, simt că tu faci mișto de mine…
– Nu, de loc.
– Piciule, am impresia că faci pe prostul dinadins, deci faci mișto de mine…
– Da de loc.
– Piciule, știi ce, gîndește-te la ce ți-a spus Ata pînă la adînci bătrîneți. Poate ne vom vedea atunci și-mi vei povesti, clănțănind din proteză, cît de nesimțit ai fost.
– De ce sunt nesimțit?
– A, tu vrei acum să te luminez?
– Dacă tot țipi la mine, ar fi cazul.
– Of…
Se uita la mine cum te uiți la prostul satului cînd îți trîntește una boacănă. Ceva între furie rece prin care l-a hăcui, să scapi de el, și mila aia umedă în care vrei ca imbecilul să nu te atingă.
– Boule!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s