frica de ce avea să vie

Stăteam în pat întinși fără să ne acoperim cu nimic. Fumam ca-n orice loc comun dintr-un film de duzină. Tăceam privind volutele fumului în aer și o țineam de mînă pe Ata. Palma ei era uscată, a mea umedă și fierbinte. Nu se culcuși-se la pieptul meu, stătea la fel de limpede ca mine, cu picioarele strînse. Eram ca o oglindă unul altuia, un soi de nud cu Arnolfinii în pat după ce au „consumat actul”. Parcă văd consumarea actului ca pe îngurgitarea unor felii de pizza țărănească cu brînză, roșii, salam, ardei, ceapă, costiță… Ce limbaj de doi lei… Există mai multă tandrețe și iubire în vocabularul violent al Atei, decît vreo urmă de sentiment în această sintagmă rece, fals politicoasă, grețoasă pînă la urmă. Am copulat… Ce prostie! Oamenii nu știu de loc să-ți vorbescă. Nu știu nici să iubească. De loc. Orarul, calendarul, ce zic ceilalți, decența. E adevărat, mi-e rușine cînd Ata mă ia după gît și-și proptește buzele într-ale mele în plină zi pe stradă. Dacă e aglomerație pot să fiu sigur că scena se va petrece. Suntem total diferiți. Eu m-aș ascunde, ea ar dansa pe bulevard. Eu aș fi închis pînă la ultimul nasture al cămășii, ea și-ar ridica poalele să-și arate coapsele. O distrează să vadă lumea uluită, îmbăloșind trotuarele. Mă tot întreb de ce ne iubim. Suntem total altfel și mă aștept să ne răcim brusc unul de altul. De ce ține la mine, cînd cred că i s-ar potrivi un mascul cu pectorali impetuoși. Eu sunt micuț și un pic cam pufos, cum îmi zice cînd vrea să se distreze. Pufos… Mă-ndoiesc că mintea mea de geniu ascuns o face să tabere vorace pe mine. Și scrisul ăsta e mai mult o joacă decît ceva serios. Nu am publicat nicăieri și mă-ndoiesc că mă va publica vreo gazetă sau vreo editură. Sunt prea leneș, prefer doar să scriu din cînd în cînd, dar de trimis undeva n-am făcut-o. Pesemne că mi-e frică să nu aflu că sunt varză. Mai bine stau în sosul meu, nimeni nu mă grăbește, sunt tînăr, am douăzeci și patru de ani, mulți înainte, Piciule, parc-o aud… Țigara se termină, o sting și rămîn nemișcat lîngă Ata. E duminică, cumva pe la prînz. Avem timp să gătim, o facem în fiecare sfîrșit de săptămînă, eu meșteresc prin oale, ea turuie neîncetat.
– Piciule, mă gîndeam acum că dacă-ți vine în gînd să mă lași, să dispari. N-aș suporta să te văd cu alta de gît.
– Promit să n-o țin de gît…
Glumeam zîmbind și privind tavanul. Aud cum își trage nasul, iar în loc de praftura ce-o așteptam, ea scîncește:
– Bine. Așa să faci.
Mă întorc să mă uit la lacrimile ce-i șiroiau pe față.
– Ce te uiți ca boul?
Glasul îi era moale, de copil îndurerat care nu mai are putere să țipe, de parcă lîngă mine era o altă femeie, infinit mai fragilă decît pe cea pe care o cunoscusem. Îi șterg lacrimile cu mîna.
– Să nu cumva să mă lași tu pe mine, iubire.
Reizbucnește în plîns și-mi dau seama că azi nu vom mînca nimic, vom sta în pat toată duminica, îmbrățișați de frica noastră.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s