Bunicul

Prima lui amintire era o scară. O scară de lemn, lată, cu trepte generoase, avînd vopseaua dusă pe alocuri de pași și de ploaie, mergînd de la etajul cel mai de sus al clădirii pînă în subsolul în care nu mai trăia nimeni de ani buni. Am zis de ploaie? Ciudat, dar asta era în capul lui de copil de patru ani, deși totul se petrecea înăuntru inclusiv coborîtul de care vom vorbi. Important e că, deși nu mai ținea minte de unde venea sau unde va coboră, în stînga era o plasă de la o cușcă cu curcani, cu cîțiva fulgi prinși în ochiurile suficient de largi, iar în dreapta ceva nelămurit. Poate de fapt nu era nimic sau poate doar un zid.

Un bătrîn cu barba alb-gălbuie, de parcă firele prinseseră coajă, cu o pălărie cu boruri largi, la fel de prăfuită și de cafenie precum hainele lungi, ca și fața în care ochii de-abia de deslușeau printre riduri, cobora încet dirijîndu-l de la spate cu un baston noduros și lustruit.

Nu mai ținea minte nimic altceva de atunci, dar el știa că scara era doar un vis, fiindcă îi spuseseră de-atîtea ori părinții că bunicul, tatăl mamei, n-a avut niciodată barbă, deși toate argumentele i se păreau o minciună pentru că orice bunic adevărat are barbă alb-gălbuie, haine lungi și cafenii, iar bastonul este inevitabil noduros și lustruit. De altfel căuta mereu asemănări între bunicul său și o poză păstrată din acea perioadă în nelipsitul album de familie, cu pagini verzi și coperte albastre, legate în pînză. Din bucata de carton, dantelată pe margini, îl privea un om cu o față ciudat de tînără și bărbierită, cu o mustață falnică, e cuvîntul cel mai potrivit, de cavalerist. Acum trebuie să înțelegem că în capul lui sălășuiau pe lîngă povești, unele pe care și le făcuse singur fără să știe, anumite idei fixe despre anumite subiecte, iar cuvintele nu aveau pentru el același înțeles ca în dicționar. În consecință orice cavalerist existent sau fictiv avea o mustață falnică, cu vîrfurile răsucite țanțoș în sus și neagră. Poza fiind veche era evident alb-negru, iar mustața nu depășea nuanța pe care o bănuiai pentru un negru decent. Mai era un amănunt cu care nu era de acord. Hainele periate cu grijă și bocancii din picioare îl făceau să nu vorbească despre el, pe care-l văzuse doar pe cînd era mic la vîrsta la care orice amintire va fi deformată mai tîrziu de un zid subțire de închipuire, astfel încît spunea că omul din fotografia dantelată pe margini a fost pus să pozeze ca să nu-i mai existe bunicul său cu barba alb-gălbuie.  Adevărul e că în realitate bătrînul murise într-o cameră cu pereții goi, pe care-i ghiceai bleu în penumbră. Nici camera nu exista în acea vreme, deși acolo veniseră după ce se plimbaseră cu mortul vreo trei zile pe străzi, dar nu te puteai certa cu amintirile lui mai vii decît datul din cap al celorlalți. În capul lui aceasta stătea cu mîinile pe piept, cu ochii sticloși ațintind tavanul, dar bărbierit proaspăt în acea dimineață. Faptul acesta nu-l contraria și nici măcar nu-l explica, cum nici pentru el nu căuta vreun înțeles care să armonizeze amintirile contradictorii între ele. Considera că amintirile n-au vreo logică, iar legăturile dintre ele erau făcute doar din cuvinte fără însemnătate.

Anunțuri

Un gând despre &8222;Bunicul&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s