sonete de cîntat la masă (11)

de ce mai beau? și nu-i întîia oară…


un fîlfîit de pasăre primară,
un scîncet doar, o vrere de păcat,
a nu mai fi un vreasc prea viu de aruncat
în focul cu plăcere rumegat
de morții-ntîiului căscat.

cui să mai cred, cui să mai iau aminte,
cînd  doar jandarmul chin mă ia cuminte,
să creadă, să dispară, să nu fiu
o margine de drum, un rut zbanghiu,
un ciot de lemn pe pus ca pe-un picior
ori falcă, pentru mestecat ușor?

tu să nu crezi că am să crăp acum,
sunt doar amiaza unui singur fum.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s