Starea de liniște

Mai demult, pe cînd bîntuiam străzile, cineva mi-a spus că dacă nu mi-e bine, scriu mai bine. Teoretic paradoxal, practic oricine face așa. Cunosc o grămadă de oameni cărora, atunci cînd viața-i stoarce o dau pe poezie sau jurnale sau cine mai știe ce. E normal, pentru că vrei să vorbești cu cineva, care să tacă și doar să te asculte cum bați cîmpii. Partea a doua din „Despre Înțeles”, din ediția a doua, evident, e o serie de lucruri spuse în cîteva zile. E adevărat că peste cacofoniile inerente izbucnirii a trecut o rindea rece pentru finisaj.

Cinstit să fiu, nu-mi doresc asta. Visul meu e să scriu calm, liniștit, degajat de presiune. Teme, slavă Domnului, am. Nu vorbesc despre temele universale, ci despre subiecte de care nu pot să mă agăț din cauza lipsei echilibrului. Să fim clari. Nu mă plîng. Spun. Alegerile îmi aparțin, inclusiv greșelile și inepțiile. Inclusiv presupusele succese. Nu despre asta e vorba aici. Încerc doar să schițez ce am eu în minte, pentru mine în primul rînd, și pentru a mă duce spre o cale ce mi-o doresc.

La un moment dat, cineva m-a întrebat, am mai scris asta undeva, de ce scriu eu atît de trist. Pe loc mi s-a părut ceva nelalocul lui, dar cum cititorul are dreptul de a întreba orice, după un timp, mi-am pus și eu aceeași întrebare. Evident că răspunsul a fost că scriu momentul, iar nu esențialul. Apoi m-am întrebat ce e esențialul. MI-am răspuns că momentul e de multe ori, măcar pentru mine, esențialul. Și tot așa. Acum mi-e clar că fără echilibrul emotiv, de care am o maximă nevoie, nu pot purcede la alt soi de teme în afara celor încrîncenate, triste, disperate etc.

Însăși faptul că pot, eu așa îmi închipui, să scriu la cîteva „războaie” face parte din starea de lipsă de confort, dar cum ar fi să fiu „copil cuminte” să scriu cu program, cu termene de livrare sau alte soiuri de lucruri riguros planificate? Nu mă văd în stare. Nu e de bine, dar nici de rău. Cunosc scriitori care sunt foarte riguroși. Cunosc alții care sunt exact opusul. Ambele sorturi scriu de la foarte bine-n sus. Atunci? Evident că nu există rețetă, iar a căuta-o e un mod elegant de a nu mai scrie. Evident că fiecare pentru sine făcător de pîine. Evident că… și putem continua pîn la ziuă…

Am două proiecte care cer liniște, documentare și eliberarea de presiunea paralelor, în primul rînd. Nu știu cînd voi apuca să le termin, finisez și așa mai departe. După cîte văd niciodată, dar asta nu înseamnă că viața, asta puțină cîtă ne e dată, să nu fie frumoasă și să poți spune vreodată „nu mai caut, am găsit!”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s