poemele orașului tîrziu (43)

nici nu trăisem
cît
casa
de unde aveam so mă duc
săptămîni mai tîrziu

iar genunchii tăi
îndepărtați
aburind de chemare
erau sirenele
ce-au ceruit
plînsul lui ulise
către itaca

am uitat să mai număr
firmiturile de timp
și paharele celor doi litri de apă
neîndrăznid să mai fiu sănătos

te-am mușcat
de labii
tu uguiai
dintr-un zîmbet mai vechi
ce mirosea
a brînză albastră
tocmai din toamna trecută
pe cînd mă luaseși cu trotineta
să mă lași în fața scării
numărul unu
și m-ai sărutat pe gît
pe lîngă ureche
anotimpuri întregi

după ce-am umplut cavitățile tale
mi-am luat
hainele
de pe jos
de unde le lăsasem cu cîteva ere mai nainte

mă și gîndeam cum am să merg
în șlapi
pe zăpada asta cît casa
dar ți-am zis că plec

la piață desigur
iar tu privindu-mă
ca un termometru
pe sub genele tale
imense
mi-ai spus doar atît

stai

și-am mai stat

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s