poemele orașului tîrziu (70)

își depărtase
genunchii
pe sub rochia
primăvăratecă
roșu cu alb
cît să intre
boarea dimineții
și să-i inunde
tărîmul ascuns
nebănuit de umed
și aproape lipicios de dulce

poate-ar fi fost
timpul
ca alte palme
să-i mîngîie
petalele desigur roz
din asculsul
chiloților
din dantelă albă

privirea-i dansa
de-a lungul aleilor
iar vîntul
îi ridica
mici himalăi
pe tegumentu-i lăptos

da
ar fi o idee
își zise
și se îndreptă
zîmbind
spre gunoier

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s