aspecte inedite din viața lui

[Dintre filele scrisorii către prietenul lui. Nu sunt în ordine pentru că dosarul a fost împrăștiat și refăcut apoi fără studierea cronologiei.]

Salut!

Mă scuzi de întrerupere dar cred că scrisoarea va fi un pachet de foi pe care le voi scrie cînd voi apuca, dar pe care tu-l vei citi odată. Știi bine că nu am răbdare să scriu mult, mai ales de mînă.

În aceeași zi, mai pe după masă, m-a luat soacră-mea la cumpărături. Unele mici, pentru că altfel mergeam cu ea la o hală, hipermarket îi zice, cam de patru ori mai mare decît Unicul de pe bulevard. Am fost la Beni, care are un macolet (adică un soi de magazinaș, magazinel, magazinuț) foarte aproape de ea. Aflu că și el vorbește românește, e din Basarabia, e destul de în vîrstă și ține obiectul împreună cu nevastă-sa și sor-sa. Toți trei săriți de șaizeci. E o cameră, cam cît sufrageria mea, ticsită cu de toate. N-are rost să înșir ce. Nu e mare varietate, dar nu lipsește nimic din ce-ți trebuie la o adică. Cum am prostul obicei să nu cad pe spate la văzutul mărfurilor, m-am purtat ca unul care este învățat cu de-alde astea. Ține minte că nu-mi place ideea să mă uit la normalitate ca la o minune. Povestirile celor plecați pe-afară abundă de descrierea pachetelor, sticlelor sau a diferitelor obiecte, iar eu nu dau doi bani pe ele. Nu că nu mi-ar prinde bine, dar un anume soi de decență în mizeria noastră poate ar fi mai potrivită, dacă tot acceptăm situația de căcat în care suntem. Omul, Beni, vreau să spun, e foarte amabil, poate pentru că soacră-mea e client fidel și-i știe deja lista lucrurilor pe care le ia, dar am observat că spre deosebire de ce-i la noi, vînzătorul nu te ia de sus, că te duci la vecinul lui, care are cam aceeași marfă și el pierde. Noi degeaba mergem la o altă alimentară că tot aia e. Adică mai nimic. Iar cînd e cozile se văd din satelit. Mă rog. Oricum se vedea că soacră-mea se simte bine acolo și m-a întrebat ce vreau, mi-a luat și o sticlă de vodcă lemon, ceva pe la douăzeci de grade cu aromă de lămîie pentru care i-am mulțumit, dar nu e pentru mine. Asta e. Nu am avut nici inima să-i spun că nu beau băuturi aromate, slăbiciunile politeții, mde. Am mai fost și pe la aprozarul de lîngă Beni unde am primit un mango. Conform celor spuse mai sus, nu m-am uitat la fruct ca la o minune a lumii, iar felul meu de a fi nu cred că are mulți admiratori. Lumea vrea să-ți facă bine, iar eu, nerecunoscătorul, primeam totul ca și cum la noi e o așa abundență de „moare calul rostogolindu-se”. Am mai fost în vizită la cîțiva oameni, iar ei se uitau într-o dungă la mine că nu port uimirea ca pe cămașa lui Hristos. N-am ce face. Eu consider asta decență, iar alții nepăsare. De gustibus. Dar în afară de cineva care mi-a dat poloneji fierți, el îi numea crenvurști, cu roșii tăiate spunîndu-mi „Ia că de astea nu vezi în raiul lui Ceaușescu!”, nimeni nu mia- spus nimic. S-or fi gîndit sau nu, habar n-am. Am observat că mulți dintre emigranți fac paradă cu achizițiile, iar tu ca privitor trebuie să cazi pe spate. Știu că unii trag din greu pentru apartament, alfa romeo, potolul de pus pe masă, dar a vorbi ore despre lucrurile pe car eți le permiți acum e un soi de frustrare de care nu ai scăpat plecînd din România. Pot să înțeleg, dar eu așa sunt. Nu am darul uimirii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s