aspecte inedite din viața lui

salut șefu’

am trecut la litere mici că mi-e mai ușor așa. asta ca să dau o explicație. una a lenei, evident. rîzi? e bine. nu rîzi? de ce? îmi explici tu. nu mă lua că e mai greu de citit. alții scriau numai cu un fel de litere, nu inventaseră majusculele sau minusculele, habar n-am și nu mă interesează. punct.

ok. pe lîngă lumină mai trebuie să-ți spun cîte ceva despre miros. nu mirosul oamenilor, care e decent, deodorant, parfum, foarte rar cîte o transpirație ținută-n subsuori ca pe moaște. cum în autobuzele cu care m-am fîțîit de colo colo, nu am prea văzut oameni stînd în picioare, nici de aglomerație nu poate fi vorba. ori că vin prea des, ori că sunt prea puțini oameni, n-are importanță. cert e că vin la timp. dacă spune că e din douăj de minute în douăj de minute, așa e. soacră-mea cobora la fix și nu stătea mai mult de un minut în stație. te și întrebi cum fac oare. oricum e bine. nu e loc de comparație cu ciorchinii care bîntuie la noi pe străzi și le spune lumea autobuze. asta e.

vreau să-ți spun de mirosul piețelor. îmbătător. amețitor. copleșitor. de ajuns? cînd intri în șuk ‘acarmel, piața centrală din tel-aviv, te ia de nas. legumele, fructele, peștii, carnea și mai ales mirodeniile. te iau în brațe, te leagănă, te sărută… e parcă ai face amor cu o femeie și ai sta să-i distingi toate aromele fiecărui colț de ființă. stăteam în fața sacilor cu boia, chimen, șofran, cardamon, mac, susan sau cine mai știe ce anume. vînzătorul la-nceput mă-ntreba ce vreau, dădea din gură crezînd c-am să cumpăr, dar eu stăteam înlemnit luîndu-i mirosurile să le duc altundeva. deja a doua sau a treia oară știa despre ce e vorba și mă lăsa în plata domnului. nu mă alunga, zîmbea fin și se uita după alți mușterii.

în piață, pe la mijloc era o cafenea liliputană. am înțeles că locul acolo, măsurat cu atenție, e foarte scump și se lasă moștenire. învățasem deja cine unde era și ce vindea. cînd mă duceam în tel-aviv, neapărat treceam pela prînz prin piață. luam o cafea boț, adică se toarnă apa clocotită peste lingurița de cafea din ceașcă se amestecă, se pune un strop de apă rece să coboare zațul și gata. boț înseamnă noroi, pămînt, argilă cred. luam o cafea, scoteam un time, puneam picior peste picior la măsuța din față și stăteam măcar juma de ceas. priveam îmbulzeala în lumina de care ți-am povestit deja și degustam mirosurile. o plăcere. nu am făcut asta vreodată în țară, deși știu precis cum miroase orice corp de mîncat. acolo, poate de la căldură, poate că sunt mult mai puternice mirosurile, lucrurile se simt altfel. mă-ndrăgostisem de parfumul a ceea ce înseamnă cu adevărat piață. nu cred că în altă parte a lumii, în afara mediteranei sau a zonelor tropicale să spunem, vei găsi așa ceva.

dar trebuie să-ți vorbesc și despre culori. altă dată. acum plec cu izabela la soții dascălu, îi știi, să mîncăm, să bem, să chefuim… vorba vine…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s