1%

motto:
Après moi, le déluge!” Ludovic al XV-lea

Este evident pentru toată lumea că un procent este de neglijat în cele mai multe dintre cazuri. Spun „în cele mai multe” pentru că sunt momente, de obicei din cele mai grave, în care ignorarea este fatală. De exemplu, dacă aș avea o tumoare canceroasă de vreun kil, așa, mă-ndoiesc că mi-ar fi moale. În lucrurile de finețe, acest „nebăgabil în seamă” de unu la sută este de-a dreptul grosier.

După conferința de presă a Grupului pentru Reforma USR, președintele acestei bresle a spus că suntem doar 1%. Neglijabil după capul măriei sale, fără să facă referire la vreunul dintre punctele pe care le vroiam a fi clarificate. Pentru liniștirea domniei sale îi precizez că vreo șaizeci din ceva mai mult de două mii patru sute reprezintă doi virgulă cinci la sută. Aproape. Să lăsăm totuși aritmetica, că mă păcălesc și eu.

După deturnarea ideii că la Premiul Opera Omnia de la Botoșani a fost o manipulare telefonică, unde protestul a fost față de modalitatea de jurizare, iar domnul Manolescu ne-a pus la zid pentru că suntem invidioși pe colegul nostru Gabriel Chifu, cu care eu n-am nimic, după ce i-a sărit la gît lui Victor Potra  amenințîndu-l cu un proces penal (n.b.), după ce le-a arătat obrazul cîtorva membri ai GRUSR pentru că n-au fost recunoscători, de parcă a fi primit în paginile României Literare e similar cu sculatul în picioare și „aplauze prelungite”, după intervențiile altor sicofanți, amatori de un loc de articolaș, pentru că mai are multe de spus și „capul plecat sabia nu-l taie”, acum suntem înghesuiți într-o statistică disprețuitoare și îndemnați să fim măcar vreo nouă sute. Da’ de ce, bre?

De la înălțimea unde se vede, domnul Nicolae Manolescu, nu are de gînd să vorbească despre lucruri foarte importante cu pulimea. Nu vreau să urlu lozinci imbecile precum „vom fi ca un bulgăre de zăpadă care se rostogolește” și altele asemenea, pentru că nu cred. Majoritatea tăcută e formată din pensionari cărora le e frică să piardă și puținul pe care-l au. Nu sunt mulți oameni pe lumea aceasta care să sacrifice de bunăvoie un ciot, o indemnizație, un ajutor. Îi înțeleg. Nu avem în cultură faptul că legea e una, iar bunul plac altceva. Nu rezistăm unor procese decît cînd ne trece cuțitul de os. De obicei am fost învățați să-l privim cu milă pe cel ce se sacrifică, neînțelegînd că lupta pentru îmbunătățirea situației ar fi mult mai scurtă dacă ar fi mai mulți. „Cine limbă lungă are, va săpa cinci ani la sare!” Cam așa sună, nu?

E foarte adevărat că, în cazul reușitei, pe lîngă luptătorii care au dus greul și nu vor funcții, premii sau alte „foloase”, se aciuiază și lichele care se vor repezi spre locurile libere fără doar și poate. De aceea nu agreez ideea de a-l vedea pe domnul Manolescu dat jos din funcția de președinte al USR, fără ca statutul și regulile să fie neschimbate în bine. A se citi prin „bine” un corp de schimbări care să poată controla în totalitate conducerea USR. Mă lasă rece cine vine, dacă va fi tras de gîlci în momentul în care duce piciorul strîmb. Mă lasă rece dacă un arivist va pătrunde, nici nu-mi fac iluzii că va fi totul brusc curat și limpede, atîta timp cît va putea fi dat jos cînd va funcționa ca unii dintre predecesori. Personal nu vreau să fac parte din niciun fel de conducere și voi refuza orice fel de astfel de propunere.

Să revin. Ceea ce eludează în declarațiile sale domnul Nicolae Manolescu este că măsurile cerute sunt presante, obligatorii și de neignorat. Nu se poate ca lucruri de normalitate (limitarea numărului de mandate, de exemplu) să fie puse sub tăcere, mai ales cînd modificarea statutului s-a făcut într-un mod neonorant și contrar oricărui principiu modern de guvernare. Disprețul cu care domnia sa ne-a pus la colț, e un motiv de îngrijorare pentru că e foarte asemănător cu o dictatură-n devenire. Dacă pînă-n 90, unii dintre noi chiar și după, vedeam în Nicolae Manolescu un model, acum, cinstit să fiu, mi-e cam rușine cu el. Nu neg că trăirile de tip „eu te-am făcut, eu te omor!” sunt normale la creatori, dar o gîndire lucidă și-ar da singură peste gură.

Nu cred, spre deosebire de alți colegi de-ai mei, că USR va muri de moarte „naturală”. Nu cred că Nicolae Manolescu este îngerul păzitor fără de care nu ar mai fi pensii, indemnizații de merit sau premii literare. Cred doar într-o slăbire, deja evidentă, a Uniunii pentru că lipsa de profesionalism în conducerea ei dă puseuri dictatoriale unora. E grav, dar și mai grav e că foarte mulți preferă să trăiască în concubinaj cu „poate-mi pică și mie!”, deși curge doar unora.

Pentru cei mai mulți nu contează, dar mie mi se face pielea găină cînd mă gîndesc că suntem într-un Castel de Kafka.

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;1%&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s