poemul orașului tîrziu (fdvf)

nici nu trăisem cît casa de unde aveam să mă duc săptămîni mai tîrziu, iar genunchii tăi îndepărtați, aburind de chemare, erau sirenele ce-au ceruit plînsul lui ulise către itaca.

am uitat să mai număr firmiturile de timp și paharele celor doi litri de apă neîndrăznind să mai fiu sănătos.

te-am mușcat de labii, tu uguiai dintr-un zîmbet mai vechi ce mirosea a brînză albastră tocmai din toamna trecută, pe cînd mă luaseși cu trotineta să mă depui în fața scării ca pe-un pachet înfășat în hîrtie gălbuie. la numărul unu, unde altundeva, și m-ai sărutat pe gît mai jos de urechea stîngă. anotimpuri întregi, după ce-am umplut cavitățile tale cu vată de zahăr, mi-am luat hainele de pe jos de unde le lăsasem cu cîteva ere mai nainte. mă și gîndeam cum am să merg în șlapi pe zăpada asta cît casa, dar ți-am zis că plec la piață, desigur, iar tu privindu-mă ca un termometru pe sub genele tale imense mi-ai spus doar atît stai și-am mai stat. desfăcut din gheață ca dintr-o matrioșcă eu păpușa cea mică tăiam zăpezile pe bănuitele străzi. (urmele din spate mi se-nchid precum niște răni prin care treci.)

iarba fiarelor…
zînele-mi dănțuie-n față neascultîndu-mă…
acvariul meu se-nzăpezește.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s