cu sfîrcurile tari ca dropsurile

Întunericul care se lăsase-n el de cînd Teodora-i trîntise ușa-n nas din varii motive, unele admise post de către el, altele trecute la capitolul „de unde și pînă unde?” îl transformase-n viziunea lui într-un Bardem din seria Piraților din Caraibe ușor verzui și prezentînd crăpături, iar o parte din cap îi zburase după cum văzuse într-o librărie din Boston un cap de sinucigaș lăsat fără un sfert de țeastă de un glonț de nouă milimetri introdus prin tîmpla nefericitului. Sau a fericitului. Dracu’ știe! Cum nu știa vreun zeu al întunericului total, nu al nopții sau al penumbrei, de care-s pline mitologiile, nici măcar nu știa pe cine să mituiască cu o jertfă, o pomană sau cine știe ce pentru a domoli măcar procesul ce-l ducea parcă fără voia lui la crîșmă-n fiece zi, iar uneori îl împingea să bea lacom cantități nefericite de vodcă ce nu-l lăsau să doarmă noapte de noapte, pentru că dac-ar fi existat o divinitate care să se ocupe numai cu negura aia fără nume sau urmă de lumină s-ar fi documentat și ar fi aflat ce preferă pentru a întocmi cele de trebuință ca să scape de oroarea asta.

Să fim bine-nțeleși. Nu-i displăcea întunericul nopții în care vedea ferestre luminate sau vreo geană de lumină ceva care să fie ca o aură a planetei așa cum în adolescență se ducea la film cu cîte-o gagică pentru a o descoji de țoale și a o pipăi în voie printre săruturi din ce în ce mai umede pînă cînd în sala de cinema se înălța un miros de pizdă năclăită, vorba Teodorei ce la prima apariție pe buza lui superioară a unei răni de la un herpes superior pe care-l purta din copilărie îl învinuise că atracția lui pentru lins organele sexuale sau corpul partenerei îi declanșase boala repetitivă ce-i apărea de fiecare dată cînd era strivit de depresie ca acum. Îi plăcea să-și aducă aminte de forfotitul pe ultimul rînd al scaunelor de lemn de la cinematograful sau cinemascopul Floreasca unde atrăgea precum Kaa sub vraja cuvintelor lui meșteșugite vreo mîndră, de obicei mai înaltă ca el, nici nu e greu să fii mai înalt ca el, și apoi, pe mutește, să-i ridice bluza pentru a cuprinde țițele tari, de abia mijite, cu sfîrcuri roz, desigur că-n întunericul din sală el numai își inocula imaginea de parc-ar fi fost pe o pajiște verde smarald, și să-i mîngîie coapsele ușor desfăcute voluntar de parteneră pentru a ajunge la miezul problemei dînd la o parte ușor chiloții tetra și a-i mîngîia buzele umede provocînd la introducerea unui deget timid gemete înfundate sau cîte un țipăt fricos cînd ajungea la bariera himenului. N-a trecut niciodată de aceste aranjamente ori pentru că fata nu era amatoare să fie dezvirginată de un pitic slab ca o trestie gînditoare, cum își spunea el preluînd o sintagmă celebră, ori el era mult prea timid pentru a propune decent și ferm un futai sportiv. Oricum decora totul cu versuri, citate sau crîmpeie de poezii ceea ce ducea fără doar și poate la plictisirea prin îmbîcsire, el neștiind că nimic nu-i bun dacă-i mult, iar preocupările literare nu erau pe gustul oricui, mai ales dacă era repetentă.

Starea de acum e departe de a fi catalogată ca fiind una plină de satisfaceri parțiale, chiar masturbatorii, și-l lăsa fără posibilitatea de a face ceva pentru că era blocat în a repeta la nesfîrșit imaginile cu Teodora, vorbele ei, a căuta de fiecare dată cînd intra pe facebook dacă a mai pus poze sau poezii, deși ea susținea că nu scrie poezii, el fiind mort după ele, așa încît de fiecare dată cînd vedea ceva nou, care pînă seara dispărea, se bucura și dansa prin apartamentul ajuns jalnic pentru că nu-l mai interesa nici curățenia vizuinii, nici persoana lui care totuși continua să scrie în speranța că iubita lui va reveni la sentimente mai bune, deși atunci cînd nu mai avea firmiturile acestea carnea tremura pe el și se-njura că nu făcuse rost de o pungă de hîrtie în care să respire pentru a domoli activitatea creierului ajuns la paroxism. Se apucase și de acest roman despre ultima lui iubire care le rezuma pe toate, avusese mai multe episoade care se repetaseră din alte iubiri și ajunsese la concluzia că Teodora e supremul efort pe care-l mai putea face pentru a ajunge la lirica aia calmă și echilibrată, solară cumva, care să explice lumea în care trăia aparent departe de restul omenirii pe care el totuși o iubea cu toate nenorocirile ce i se-ntîmplaseră în decursul celor șaizeci și unu de ani de petrecere. Acum de exemplu, descoperise că-i curgeau țevile de la calorifer pe care le reparase acum șase luni și-l inundase pe vecinul de jos, care venise pe cînd el făcea baie în spumele cedrului, un spumant de baie ce-i plăcea ei. Pusese pe el un cearceaf și-i deschisese ca să afle catastrofa. Vecinul îl ajutase să închidă robinetele cu pricina și rămase stabilit că vor vedea ce vor face cînd se va usca peretele. Asta e.

Revin. Întunericul ce se lăsa în el era de cu totul altă natură de ceea ce trecuse cu mai puțină sau mai multă ușurătate pînă acum. Se lăsase în el și nu-l lăsa să fie lucid, să aibă răbdare, să nu reacționeze dur la „băi, băiete” sau la diminutivele prenumelui său pe care Teodora i le adresase în puținele lor convorbiri după retragerea ambasadelor și la care reacționase cu spume evident nu de cedru. După ce se încheia convorbirea, mă rog colecția de bițipete, ca să spun așa pentru că nu discutau ci-și vărsau în cap o grămadă de zoaie fără rost, niciunul nefiind în stare să aducă argumente viabile. repet, părerea mea, deși cei doi n-or să recunoască veci. cert e că acum el ar fi fost în stare să recunoască crucificare lui Iisus sau uciderea primilor născuți sau orice crimă și s-ar ruga de ea în genunchi în plină stradă la ore de vîrf numai ca ea să-l ierte de ceea ce făcuse sau nu făcuse și să refacă stare de acum două luni. Starea de dimineață în care el scrisese un minunat poem despre echilibru, nu cea de seară în care fusese dat afară din casa ei. Oricum oscila în a nu mai scrie nimic, dar se gîndea că ea ar fi fost convinsă că ar fi murit și ar fi aprins o lumînare printre orhideele de la geam uitîndu-l, și a scrie exagerat de mult explicînd iar și iar încît se pomenea cu cîte o palmă peste ochi, o poezie a Teodorei desigur, culminînd cu un princiar „cară-te” care-l doborîse între paharele de vodcă. Cum adică el nu ia- fost de folos nici cît bicicleta ei verde? Cum adică? I-a replicat dur, după capul lui, că el nu e nicio bicicletă, de nicio culoare, el e doar el, ceea ce e un truism, cinstiți să fim.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s